Victor Brauner, pictura în ceară și legenda Meșterului Manole

4 decembrie 2019   ARTE VIZUALE

Între anii 1942 și 1945, Victor Brauner trăieşte izolat în munţii Alpi, la Celliers-de-Rousset, timp în care „salvatoare“ sînt numai puţinele contacte prin scris, scrisorile pe care le adresează sau le primeşte de la prieteni. Alături de „caiete şi carnete“, ciorne de scrisori şi foi volante cuprinzînd note manu-scrise, aceste scrisori oferă cheia înţelegerii parcursului şi a mijloacelor prin care artistul îşi reînnoieşte opera cu descoperiri, invenţii sau experimente întreprinse în perioada exilului său forţat la Celliers-de-Rousset. Izolarea şi privaţiunile, frica şi clandestinitatea în care este obligat să trăiască se îmbină cu panica de a fi lipsit de cele necesare pentru a supravieţui. Într-o scrisoare adresată soților Henriette și André Gomez în 1943, Brauner relatează: „Lucrez mult în acest moment şi aş dori să lucrez şi mai mult, dar întrucît micul meu stoc de culori, de pînze şi de alte elemente de lucru s-a epuizat, a venit rîndul cearşafurilor, perdelelor și cămăşilor să se transforme cuminţi în pînze de pictură“.

Un ton optimist apare în rîndurile care exprimă speranţa, o „insectă atît de frumoasă“, aflată dincolo de frontierele negre ale pesimismului care domină corespondența. În afara privaţiunilor la care este supus în timpul exilului, izolarea la Celliers-de-Rousset şi atmosfera dezolantă îi influenţează creaţia, accentuînd sentimentul de singurătate, atmosferă în care Brauner vede o forţă contrară energiei benefice şi anonimatului favorabil al marilor oraşe. Spaima este sentimentul dominant, „regină incontestabilă“.

În lipsa materialelor de pictură, Victor Brauner realizează „asamblaje“, obiecte în care îmbină lemn, metal, pietre de rîu, pînză şi ceară de albine. Plimbările pe malul rîului Durance îl fac să descopere structura cu aspect arhaic a pietrelor de rîu, pe care artistul încearcă să o transpună în pictură. Fondul gri-negru ardezie şi desenul din linii albe al pietrelor găsite în albia rîului Durance îi dau ideea obţinerii unei imagini prin care „mariajul“ alb/negru va deveni baza de la care Brauner pornește pentru a inventa un procedeu pe care îl numeşte „desen cu lumînarea“ (dessin à la bougie). Tehnica experimentată în pictură pleacă de la „formula“ prin care albul (hîrtiei) şi negrul (cernelii) sînt reunite într-o gamă infinită de tonuri. Liantul este ceara de albine, iar procedeul, folosit pentru prima dată în suprarealism, este enunţat ca fiind susceptibil de a „pune în mişcare forţele misterioase ale imaginii create“. Brauner explică noul procedeu care constă în frecarea unei lumînări pe o foaie albă de hîrtie pe care a fost aplicat în prealabil un strat de cerneală subțiată cu apă, suport pe care urmează să fie zgîriat desenul cu un obiect ascuțit. De îndată ce lichidul s‑a uscat, stratul de ceară este îndepărtat cu un cuțit. „Ceea ce rămîne este un desen de o calitate originală necunoscută“, scrie pictorul într-un caiet. Encaustica, tehnică picturală folosită în antichitate, și scrierea pe tăblițele de ardezie pe care textele erau incizate sînt alăturate în procedeul inventat de artist. Descoperirea „picturii în ceară“ îl face să renunțe la sugerarea perspectivală a spațiului. Pictura va fi în à plat, amintind de creațiile „primitivilor“. Opera plastică devine „liantul“ sau „nodul“ prin care două lumi se întîlnesc reflectîndu-se, una invizibilă, misterioasă, necunoscută, cealaltă, a aparenţei. Participînd la întregul manifestat în Natură, figura umană este proiecţia sau „umbra“ unei construcţii complexe, pentru a fi integrată în semnele unui alfabet universal, în imagini a căror diversitate reflectă aspectele unui real posibil. Corespondențele dintre imaginea pictată, semne și numere, litere și figuri geometrice compun trama unui univers în care lucrurile vizibile și cele invizibile se împletesc.

O lucrare realizată în ceară în 1945 înfățișează un personaj feminin văzut frontal care amintește reprezentările de pe sarcofagele egiptene. Încadrată de bolta unei construcții, figura feminină este în întregime acoperită de structura transparentă a unui zid. Intitulată Murmurul zidului, lucrarea este consemnată într-un carnet în care Brauner se referă la legenda Meșterului Manole și la construcția Mănăstirii Argeș (Petit carnet long noir, 1943-1946, Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Pompidou, Paris). În legenda românească, Manole și cei nouă zidari care-l însoțesc vor reuși să înalțe mănăstirea numai datorită sacrificiului prin care Caplea sau Ana, soția lui Manole, este zidită în construcția mănăstirii. Mitul sacrificiului, cunoscut în întreaga arie indo-europeană, este proiectat în „realitatea“ anilor exilului  pe care Victor Brauner o descrie în scrisori și în notele consemnate în „caietele și carnetele“ anilor 1942-1945. Ele relatează „fragmentele unei vieţi în suspensie“ pe care imaginea creată de artist le ilustrează printr-o „emblemă“ a sacrificiului și a suferințelor cauzate de dezastrele războiului. „Mi-a fost interzis să pictez. Este motivul pentru care valorii acestor tablouri, pe lîngă forma și semnificația lor deja neobișnuite, i se adaugă una ermetică și ezoterică“, îi scrie Brauner poetului René Char în 1945. „Acest tablou este sensibil la căldură, a se păstra şi a se privi la umbră“ este recomandarea pe care o face artistul unui imaginar cumpărător. Murmurul zidului se află astăzi în prestigioasa colecție De Menil, din Houston.

Mihaela Petrov este istoric de artă.

Mai multe