Victor Brauner – Hipnotism, o dimensiune specială a privirii

„Ochiul ciclopic“ este tema unui tablou și a unei serii de litografii realizate în decursul anilor 1880 de Odilon Redon, pictor și gravor considerat un precursor al suprarealismului. Într-una dintre litografiile din seria Originile lumii, un uriaș glob ocular este plasat pe fruntea unei ființe care stîrnește deopotrivă repulsie și compasiune (Le polype flottait sur les rivages, sorte de Cyclope souriant et hideux). PentruGeorges Bataille, ochiul pineal, „fereastră a sufletului“, este cel de-al treilea ochi, cel al cunoașterii de sine (L’Œil pinéal, 1927). Ochiul este asimilat „oului“, un ou totalizant, simbol al germinației și totodată al haosului primordial în romanul Histoire de l’œil semnat cu pseudonimul Lord Auch în 1928. Eviscerarea ochiului matadorului Manolo Granero, care-și pierde viața în timpul unei coride, la care Bataille asistase în anul 1922, este descrisă în roman. Tema „ochiului mutilat“ este una dintre cele mai terifiante scene din filmul Un chien andalou, realizat de Salvador Dalí și Louis Buñuel în 1929. În Pointe à l’œil, obiect creat de Alberto Giacometti în 1932, atracția și repulsia, viața și moartea sînt sugerate prin obiectul ascuțit îndreptat asupra „ochiului“ unui craniu. Ochiul domină contururile Portretului automat al lui Federico García Lorca realizat de Roberto Matta în anul 1940. Atribuindu-i poetului calitatea de a vedea ceea ce este invizibil, Matta imaginează trăsăturile „portretului“ sugerîndgeografia peisajului psihic prin care este dezvăluită sursa miraculosului.

Ochiul mutilat, perforat de un obiect ascuțit, este prezent în opera lui Victor Brauner într-un desen acuarelat din anul 1925, iar în 1927 sexul unui tors feminin este înlocuit printr-un mare ochi în desenul Lumea tihnită (Le monde paisible) care avea să fie publicat în revista Discontinuité în 1928. Începînd cu anul 1930, ochiul eviscerat este o prezență obsesivă în desene, acuarele și tablouri. Considerată „un fapt unic în istoria picturii“, pierderea ochiului stîng în vara anului 1938, care fusese „imaginată“ în Autoportretul pictat în 1931, este tema unui amplu articol publicat de Pierre Mabille într-unul dintre numerele revistei Minotaure în 1939. Premoniția eviscerării ochiului în lucrările anilor 1930 îi va aduce pictorului renumele de „văzător“ (voyant) în cercul suprarealiștilor din jurul lui André Breton. Dosarul întocmit de Victor Brauner în anul 1944 reunește documentele privind eviscerarea ochiului și mărturiile artistului: „Ani la rînd, în toate tablourile mele, într-o parte sau alta, apăreau ochi, schimbați, deformați, ochi desființați pînă la antiteza foarte violentă a înlocuirii lor cu niște coarne, și o întreagă perioadă, în tablourile mele, acest atac predominant asupra ochilor devenise o obsesie“(Le Cas Victor Brauner, 1944, Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Pompidou, Paris). Recunoscînd caracterul „premonitoriu“ al operei sale, pictorul consideră eviscerarea ochiului ca pe un fapt eliberator. În tablourile realizate începînd cu anul 1939, ochiul mutilat este înlocuit de „ochiul vizionar“. Prin suprapunere, ochiul orizontal și cel vertical sînt prefigurarea ochiului pineal sau cel de-al treilea ochi (Totintot sau marea metamorfoză, 1940). Flacăra inspirației și ochiul pineal așezat la mijlocul unui dublu profil (uman și animalier) au menirea de a accentua calitățile vizionare ale unui misterios personaj feminin în tabloul Mitotomie din anul 1942. Profilul uman și cel a unui animal în Dublul dublului (Le double du double, 1946) sînt îngemănate prin „ochiul“ luminos care amintește de „roza vînturilor“ pentru a indica vederea lucrurilor vizibile și invizibile. Personajele văzute din profil au ochiul văzut din față, așa cum el apare în reprezentările egiptene. Ochiul, considerat dintotdeauna ca avînd puteri apotropaice, este chintesenţa forţelor reunite în imagine. 

La sfîrșitul anilor 1950, ceea ce-l interesează în mod deosebit pe artist este privirea, „pentru că ea conţine scînteia sau viaţa subiectului“, declară Brauner în dialogul purtat cu Alain Jouffroy și publicat de scriitor în anul 1996 (Alain Jouffroy, Victor Brauner, Le Tropisme totémique, Éditions Dumerchez). Ochiul este purtătorul intensităţii „vieţii interioare“, mărturisește artistul, ochiul rămîne cheia misterului unei fiinţe: „Ne putem întreba, firește, de ce ochii evocă misterul lăuntric al unei ființe. Dar ochiul este cu adevărat cel mai tulburător, el rămîne cheia misterului unei ființe. (…) Privirea este tot ce poate fi mai tulburător“.

În tablourile anilor 1958-1961, Victor Brauner reia tema ochiului, pentru a pune accentul pe ceea ce el numește o dimensiune specială a privirii. Pentru a însufleți formele, pentru a le aduce din lumea obiectelor în cea a sentimentelor, am ales ochiul, prin care tabloul devenea altceva decît un obiect, răspunde pictorul întrebărilor puse de scriitor. Artistul explică prezența unui „al treilea ochi“ în tablouri: „Asta se întîmplă dincolo de aparența sa, în ceva care se află înăuntrul său și pe care caut să-l captez pentra a da o viață interioară tabloului“. Fascinația unui „portret“ compus din forme geometrice este subliniată de prezența unui al treilea ochi plasat între buzele unui obraz cu trăsături feminine pentru a sublinia forța comunicării tăcute a „privirii“ (Urcarea privirii / La montée du regard, 1960). Tabloul Orizont interior (Horizon intérieur, 1961) este dominat de privirea „hipnotică“ a ochilor plasați în centrul unei compoziții care suprapune contururile unui obraz și pe cele ale unui peisaj care sugerează transformări geologice subterane. „Hipnotismul este o dimensiune specială a privirii. (…) E una dintre acele forțe extraordinare – forțele halucinatorii – și cu aceste forțe am încercat să hrănesc obiectul care este un tablou“, explică artistul. În tabloul Obraz, îmbrățișare a corpului iubit (Visage, étreinte du corps aimé) din anul 1961, în care îmbrățișarea amoroasă se confundă cu contururile obrazului, Brauner adaugă „doi ochi suplimentari“, iar în Portret unealtă spirituală (Portrait outil spirituel), „privirea“ este înţeleasă ca o dimensiune în plus, pe care artistul o conferă imaginii: „Simţisem nevoia de a da o dimensiune în plus tabloului. (...) Am pus doi ochi suplimentari în centru pentru a accentua voinţa de hipnotism. De altminteri, există o voinţă inocentă de umanizare a formei. Ea posedă într-adevăr o dimensiune în plus, prin simplul fapt că este umanizată de ochi“.

Pentru Brauner, relaţia specială pe care privitorul o poate întreţine cu opera de artă este asemănătoare cu aceea pe care o putem avea cu o „fiinţă vie“. Privitorul şi imaginea (tabloul) intră într-un dialog prin care este stabilit un contact de genul fascinaţiei, amintind de fenomenele puse pe seama magiei:„E vorba despre o relație cu ceea ce există ca substanță în interiorul unei ființe vii, în acel domeniu al contactelor cum sînt fascinația, magia, înăuntrul elementelor care acționează pe un alt plan decît cel al relației obișnuite dintre subiect și obiect“. Tabloul este învestit cu o viaţă proprie, o viață interioară, un „suflet“: „Apropiindu-mă cît se poate de precaut de cuvîntul «suflet», îi dau un suflet“,mărturisește Brauner în dialogul cu Alain Jouffroy. Fiecare tablou poartă o marcă individuală, care contribuie la acel fascinum exercitat de operă, în ansamblul ei: „Apoi, tabloul devine un obiect autonom care are un cuvînt de spus şi propria sa eficacitate asupra privitorului“. În același dialog, artistul precizează: „Dacă tabloul meu poate fi nu doar plăcut ochiului, ci are o încărcătură enigmatică și se deschide gîndirii, ce mi-aș putea dori mai mult?“.

Mihaela Petrov este istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011. Cărți publicate: Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934-1965 (2012); Victor Brauner, pictopoet. Desene și acuarele (2013); Victor Brauner, vizionar al timpurilor moderne (2014); Victor Brauner, 1903-1966 (2016).