Victor Brauner – Dame Mérencolye, „bila neagră“ și inspirația poetică

Tema „melancoliei“, tratată de-a lungul secolelor în lucrări din domeniul istoriei și filozofiei, medicinei și psihiatriei, religiei și teologiei, astrologiei și alchimiei, își găsește corespondentul în literatură și artă. Gravura lui Albrecht Dürer Melancolia I (1517), una dintre operele de artă cel mai des comentate, arată fuziunea a două lumi, cea a gîndirii, prin reprezentarea simbolică a unei facultăți mentale creatoare, și cea a sentimentelor sau a unei stări de spirit caracteristice omului contemplativ. Gravura reunește ars geometrica și homo melancholicus, Geometria care se abandonează melancoliei sau Melancolia care se abandonează Geometriei. În figura alegorică din gravură apare fuziunea celor două lumi reprezentată printr-un „geniu înaripat“, simbol al Melancoliei. Nebunia divină din scrierile lui Platon este înțeleasă ca o formă de extaz a melancoliei. Isidor din Sevilla face legătura dintre melancholia și malus, cuvînt pe care-l vede derivat din atributul melan (negru) care în greacă era folosit pentru a desemna „bila neagră“. Deosebirea dintre „bila neagră naturală“ și cea considerată „toxică“ consta în efectul provocat de prima, o nebunie creatoare sau „inspirată“ (Aristotel), pe cînd cea de-a doua ducea la depresie adîncă, crize extatice și stări maniacale. La o temperatură moderată, „bila neagră“ era considerată sursa unor calități intelectuale deosebite (Raymond Klibansky, Erwin Panofsky, Fritz Saxl, Saturn și melancolia, Polirom, 2002).

Unul dintre primele obiecte pe care Victor Brauner le realizează în anul 1943 poartă titlul Melancolia. Pe suportul unei bucăți de lemn dintr-un trunchi de copac, artistul  desenează trăsăturile marcate de tristețe ale unui „portret“ imaginar. Obiectele create în perioada exilului la Celliers-de-Rousset oglindesc izolarea și spaima, penuria și sentimentul de teamă dominant în perioada războiului (Melancolia, Obiect de contra-fermecare, Îndrăgostiții, 1943). Creația este pusă sub semnul lui Saturn, „îngerul singurătății“, astru întunecat al melancoliei și patronul oamenilor de geniu. În Obiect de contra-fermecare (1943), careul magic, „careul lui Saturn“, este însoțit de înscrisuri prin care Brauner invocă spiritul contemplativ și melancolia inspirată. „Felul acesta de a insista asupra laturii frapante și originale a contactului cu spectatorul face ca, în cele din urmă, artistul modern să fie deopotrivă scriitor și pictor. El dă naștere unor obiecte noi în care limbajul cuvintelor și cel al formelor se întrepătrund, și își va numi creația «obiect»“, explică artistul (Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Georges Pompidou, Paris). Notele consemnate în „caiete și carnete“ și în scrisorile adresate prietenilor reflectă un exacerbat sentiment al dezolării. „Trăiesc ca acel monstruos gîndac din «Metamorfoza» lui Kafka“, declară pictorul într-una dintre scrisorile adresate soților Gomès în care compară spaima cu o mare umbrelă ce îi întunecă zilele. „Demonii sîcîitori ai umbrelei“ pe care Brauner îi pictează într-o zi ploioasă, mohorîtă, sînt așezați și ei sub semnul lui Saturn. Spaima este sentimentul dominant, „regină incontestabilă“. În afara privaţiunilor la care este supus în timpul exilului, izolarea la Celliers-de-Rousset şi atmosfera dezolantă îi influenţează creaţia, accentuînd sentimentul singurătăţii, atmosferă în care Brauner vede o forţă contrară energiei benefice şi anonimatului favorabil al marilor oraşe. Artistul se autointitulează „poet în exil permanent“. În scrisoarea din anul 1943 adresată soților Gomès, el consideră „apatia imobilă“ de care se simte cuprins drept trecătoare, deoarece dincolo de „frontierele negre“ există o insectă frumoasă care este speranța, dar care probabil se află la mare depărtare.

În 1955, Victor Brauner realizează tablouri numite „portrete de substituție“, printre care o serie de lucrări amintind descrierile „melancoliei“ din textele medievale. Înrudite cu Melancolia, reprezentările alegorice medievale Grija, Neîncrederea, Disperarea și îndeosebi Tristețea sînt tot atîtea prefigurări ale „suferințelor sufletului“. O astfel de figură este descrisă de autorii Romanului trandafirului (Roman de la Rose), Guillaume de Lorris și Jean de Meung. În lucrarea Maestrului Alain Chartier, Speranța sau consolarea celor trei virtuți (Espérance ou Consolation des trois vertus), Tristețea poartă numele „Dame Mérencolye“. Ea este o figură sumbră, cu tenul pămîntiu și întunecat, cu privirea plecată, iar meditația ei este atît de profundă încît nimic nu o poate smulge din gîndurile sale. În romanul regelui René d’Anjou, Le Cuer d’amours espris, Melancolia este gazda săracă a eroului romanului, Le Cuer, și a scutierului său, Dorința. Băutura și hrana pe care Melancolia le oferă sînt apa din „rîul lacrimii“ și „pîinea uscată“. Eroul romanului cade pradă unei adînci îngîndurări, încît aproape ar fi murit de tristețe dacă nu ar fi fost amintirea iubitei sale Speranța care îi aduce mîngîiere (Saturn și melancolia, Polirom, 2002). Personajul feminin din tabloul Serenitate (Sérénité), pictat de Brauner în 1955, amintește de poetica medievală dominată de figura „Dame Mérencolye“, în timp ce Femeie cu pasăre(Femme à l’oiseau, 1955) ar putea fi portretul imaginar al Speranței din romanul Inima îndrăgostită(Le Cuer d’amours espris). „Am ascultat imaginea care, în tăcerea ei, spunea o poveste. Imaginea tăcută spunea o poveste a vieții. Imaginea, în tăcerea ei, spunea povestea semnificației sale. Solidificarea speranței“, notează artistul într-un caiet al anului 1960 (Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Georges Pompidou, Paris).

Inițiată în anii 1950, seria portretelor imaginare sau a „portretelor de substituție“ înfățișează o lume deosebită de cotidian, o lume „alta“, aparţinînd unui univers paralel universului fizic, un univers mental a cărui realitate poate fi percepută doar prin puterea imaginaţiei. Pentru Victor Brauner, spaţiul mental este infinit, iar capacitatea de a imagina este nelimitată. Pendularea dintr-o lume într-alta, cea a realităţii obiective şi cea a spiritului, duce la sinteza mentală simultană a mai multor elemente, culminînd cu vizualizarea unui nou eveniment asemănător repetiţiei prin suprapunere a mai multor elemente ce pot fi percepute sinoptic. Imaginea, comparabilă sau echivalentă viziunii, devine „portretul realităţii înseşi“. Portretele imaginare realizate de Brauner în decursul anilor 1950 oglindesc tranziţia psihică de la o stare de spirit la alta, tatonări, elaborări sau întîmplări mentale care conduc la sinteza realizată în imaginea plastică. Tablourile sînt „totemuri“, spune Victor Brauner într-un dialog cu Alain Jouffroy, totemuri ale speranței, ale vieții liniștite, alături de altele, ale dragostei, ale dansului sau ale unei călătorii cu vaporul, o amintire din copilărie. Alegerea lor, întîmplătoare (au hazard), este determinată de o lectură, de o imagine, de o amintire sau de o întîmplare. În anii 1960, artistul declară că pictura sa devenise o „totemizare în evoluție“ prin care mărturisea că înțelege crearea unor forme sugerînd simbolic trecerea de la o stare de spirit la alta, de la o formă la alta, de la materie la antimaterie ș.a.m.d. „Într-adevăr, expunea acolo tot felul de «totemuri» înfățișînd trecerea de la stare la alta, de la interior la exterior, de la veghe la somn, de la indiferență la dorință și chiar (…) de la vizibil la invizibil“(Sarane Alexandrian, „Le symbolisme des totémisations“, 1985). Rîndurile pe care Brauner le adresează „nimănui“ într-o scrisoare din anul 1964 oglindesc sentimentele pictorului care, în urma unei îndelungate suferințe, se va stinge din viață în luna martie a anului 1966: „Port în mine vidul acesta fără limită de timp, iar timpul însuși, contaminat de lipsa acțiunii, îmi poartă corpul neputincios și greoi neștiind ce-i de făcut cu el. De partea cealaltă a nimicului face semn o iluzie care se prezintă ca o aventură exaltantă, aducînd pulsații noi în inima acestei inacțiuni“ (Victor Brauner, Lettre à personne,1964). În același an 1964, artistul inițiază ciclul de lucrări Mitologii și Sărbătoarea Mamelor care avea să fie expus la începutul anului 1966 la Galeria Alexandre Iolas din Paris.

Mihaela Petrov este istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011. Cărți publicate: Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934-1965 (2012); Victor Brauner, pictopoet. Desene și acuarele (2013); Victor Brauner, vizionar al timpurilor moderne (2014); Victor Brauner, 1903-1966 (2016).