Tîrgul de artă de la Viena – focus: România
Circuitul economic al artei în natură nu poate funcţiona fără tîrgurile de artă. La Art Basel sau Frieze Art Fair din Londra se adună în fiecare an zeci de mii de vizitatori: galerişti, artişti, colecţionari, presă, public. Arta se face, se expune, se vinde, ajunge în colecţii private sau în muzee, galeriile supravieţuiesc, artiştii merg mai departe. Din 2005, la Viena are loc Viennafair The New Contemporary, cel mai important tîrg de artă contemporană din Austria, dedicat în principal ţărilor din Europa Centrală, de Sud şi de Est. Din 2012, tîrgul a fost cumpărat de ruşi, schimbare primită cu destulă reticenţă de galeriile vieneze, care se temeau că Viennafair va sucomba gustului colecţionarilor de duminică. Între timp, situaţia s-a reechilibrat, la tîrg găseşti şi obiecte frumoase, pur decorative, şi obiecte artistice provocatoare, greu digerabile, care reorganizează spaţiul mental al receptării.
În cadrul ediţiei de anul acesta (2 – 5 octombrie 2014), o secţiune specială a Viennalei – „Dialog: New Energies“, susţinută de OMV – a adus în centrul atenţiei arta contemporană din România: cinci galerii (Plan B din Cluj, Jecza Gallery din Timişoara, Anaid Art Gallery, Zorzini Art Gallery şi Anca Poteraşu Gallery din Bucureşti) şi două spaţii nonprofit din capitală (Alert Studio şi Atelier 030202). Galeriile au fost alese de Viennafair, iar curatoarea Andreiana Mihail a asigurat coerenţa artistică a selecţiei: „A fost o provocare, pentru că a trebuit să lucrez cu materialul clientului. Am găsit, totuşi, un fir general: timpul şi memoria, timpul ca istorie obiectivă, memoria ca istorie subiectivă, şi felul în care ţi-o apropriezi, ţi-o asumi şi te adaptezi la ea.“ „Aproape toate proiectele fac referire, directă sau mediată, la memorie ca manifestare a conştiinţei active sau ca jurnal emoţional al evenimentelor exterioare“, scrie curatoarea în pliantul de prezentare al secţiunii „Dialog: New Energies“.
Într-adevăr, de la Ciocanul lui Peter Jecza din 1973 şi trimiterea la criza cărnii din timpul comunismului, trecînd prin jurnalul Ioanei Ciocan din zilele Revoluţiei, şi pînă la ceasurile lui Vlad Basalici, firul roşu al timpului pre- şi post-comunist trece de la un artist la altul, conturînd o istorie a artei contemporane din România ultimei jumătăţi de secol. Întrebată dacă ar fi ales alte galerii, Andreiana Mihail răspunde: „Poate aş fi ales mai puţine. Oricum, avem cam 90% din galeriile din România. Peisajul e destul de complet.“ Astfel, vizitatorul Viennalei a putut vedea (iar colecţionarul a putut cumpăra) operele unor artişti români din anii ’70 şi ’80, încă puţin cunoscuţi de publicul larg (Ioana Bătrânu, Mihai Olos, Constantin Flondor, Liviu Stoicoviciu, Peter Jecza), artişti bine plasaţi pe piaţa de artă contemporană (Şerban Savu, Nicu Ilfoveanu, Michele Bressan, Dan Beudean) şi artişti foarte tineri (Eugen Roşca).
România a devenit vizibilă pe piaţa artei contemporane, în 2005, odată cu apariţia galeriei Plan B de la Cluj şi a grupului de artişti adunaţi în jurul ei: Adrian Ghenie, Victor Man, Ciprian Mureşan, Cristi Pogăcean, Şerban Savu ş.a. De fapt, de fiecare dată cînd se vorbeşte despre arta contemporană din România, se vorbeşte în primul rînd despre Plan B. Spaţiu de cercetare şi repunere în valoare a artiştilor din perioada comunistă, spaţiu de exprimare pentru artiştii tineri ai „şcolii de la Cluj“, „apariţia Plan B a ajutat la crearea unei pieţe pentru arta contemporană din România“ – a spus Jane Neal, curatoare independentă din Londra, la dezbaterea „Art Explorers: A shot Account on the Recent Romanian Contemporary Art“. Discuţia a fost moderată de Andreiana Mihail şi i-a avut ca invitaţi, pe lîngă Jane Neal, pe Ovidiu Şandor, colecţionar, membru al Tate East European Acquisition Committee, şi pe Mircea Pinte, colecţionar, doi dintre primii colecţionari români care au cumpărat opere ale tinerilor artişti. S-a vorbit despre importanţa galeriei Plan B, despre parcursul artei contemporane din România în ultimii zece ani, despre subfinanţarea muzeelor, care nu pot cumpăra artă contemporană, despre rolul colecţionarului şi lipsa de educaţie vizuală a publicului autohton. „E bine că se vorbeşte despre arta din România, dar mi se pare că anul acesta sînt prea multe galerii. Îţi faci o imagine cu totul greşită despre mersul lucrurilor în România, ai putea chiar crede că există o piaţă de artă sănătoasă şi prosperă“ – comentează Rainald Schumacher, un bun cunoscător al artei din România, curator al expoziţiei „Fragile Sense of Hope“ (Berlin, 10 octombrie – 23 noiembrie 2014), care prezintă publicului artiştii aflaţi în colecţia Deutsche Telekom (inclusiv Paul Neagu). În sala pentru presă, jurnaliştii străini discută despre „Dialog: New Energies“: „Îmi place programul României, e mult mai luminos şi mai colorat ca anul trecut.“ Colorat şi divers, variind mediile de exprimare de la pictură la video-performance, punînd alături membri ai grupării Sigma 1 şi debutanţi aflaţi la primele expoziţii personale, portretele diafan-melancolice ale Ioanei Bătrânu cu acoperişurile geometrice ale lui Michele Bressan, oamenii noi ai lui Şerban Savu cu inelele de marmură ale lui Vlad Berte, creaturile organic-înfricoşătoare ale lui Dan Beudean cu figura de înger al tărîmurilor de miazănoapte a lui Valerică, fotografiat de Nicu Ilfoveanu, peisajul artei contemporane din România a arătat bine la Viennafair.
Pe lîngă selecţia centrală, la Viena au mai fost prezente, cu sprijinul ERSTE Bank, patru galerii: 418 Contemporary Art Gallery, Galeria Nicodim şi Ivan Gallery din Bucureşti, şi :Baril din Cluj. Fiecare dintre ele ar fi putut figura în selecţia centrală, înlocuind, poate, prezenţe mai puţin substanţiale. Ivan Gallery, de pildă, i-a adus la tîrg pe Ştefan Sava, proaspăt laureat Henkel, cu The Gate, monument antimonument, perisabil şi comemorativ, construit în jurul memoriei deportărilor în Bărăgan, amintind de White Nights ale lui Robert Morris, pe Anca Benera şi Arnold Estefan, cu desenele lor din seria Doublethink, în care evenimente din istoria recentă primesc dubla interpretare a cuceritului/cuceritorului, a victimei/călăului. Vorbind despre poarta de chirpici a lui Ştefan Sava, Marian Ivan, directorul Ivan Gallery, spune că nu va fi cumpărată şi înţeleasă decît de cineva care vrea să-i afle povestea şi, eventual, chiar să meargă în Bărăgan. Nu e o artă care să se consume instant: „Spre deosebire de pictura aia galbenă de-acolo, pe care o vezi, îţi place, o iei. Nu trebuie să ştii istoria din spate.“ Spre finalul tîrgului, aproape toate galeriile româneşti vînduseră. Ceea ce, încet-încet, poate duce la o piaţă de artă din ce în ce mai sănătoasă şi la prezenţe din ce în ce mai substanţiale la tîrgurile din Europa şi America. Mai rămîne de bifat capitolul educaţiei vizuale, pe care, însă, nu cred că-l vom rezolva la fel de repede.
Foto: VIENNAFAIR / C. Jüngwirth