„Sînt atentă la balanța dintre premeditare și accident“ – interviu cu artista Codruța CERNEA

12 martie 2019   ARTE VIZUALE

În 2013, mi-am dorit mult să am lucrarea The Bath a Codruței Cernea pe coperta cărții mele, Aleargă. M-a atras în primul rînd pentru că, în nemișcarea ei hipnotică, se simțea un ritm alert. Am regăsit apoi senzația și în alte lucrări ale sale. Expoziția „Viitoare Nostalgie“, de la Galeria Mobius, care poate fi văzută pînă la sfîrșitul lui martie, e un mic îndreptar al neliniștii, care se insinuează în cea mai calmă și „perfectă“ imagine. Am vorbit cu Codruța Cernea despre stil și narațiuni, despre curaj și suprapuneri de planuri. (A. M. S.) 

Ce e important pentru dumneavoastră ca artistă? Care sînt obsesiile dvs.?

Esențial e să simt că cresc continuu, că pășesc pe un teritoriu nou cu fiecare serie de lucrări, dar în același timp, păstrez o anumită consistență. Sînt conștientă de felul în care se derulează parcursul zilelor, de oamenii care mă înconjoară, de ceea ce consum, în sens larg, pentru că toate îmi vor influența starea de spirit și, într-o măsură mai mare sau mai mică, ceea ce ajung să pun pe pînză.

Mai nou, cînd mă uit la lucrările mele, sînt atentă la balanța dintre disciplină și relaxare, dintre premeditare și accident. Cu alte cuvinte, cît controlez și cît las să se întîmple.

Cum pictați în facultate? Cînd ați simțit că v-ați găsit „vocea“?

Intrînd în mediul artistic ceva mai tîrziu de 18 ani și cu un alt tip de studii formatoare, am început să pictez cu poftă, dar destul de constrînsă. În loc să îmi ofer libertatea să greșesc, încercam să finisez impecabil fiecare lucrare, „să o desăvîrșesc“. Aproape că încercam să livrez o concluzie. Realizez acum că în acest fel de a picta era și o formă de neacceptare a organicității și imprevizibilității vieții. Dar „desăvîrșirea“ e un ecou dintr-o altă lume, iar gîndul ei ne împiedică uneori să înaintăm firesc. În cele din urmă, să fii om implică să fii imperfect, în lucru, în transformare.

Un moment important, de conștientizare a „propriei voci“, a avut loc în al doilea an de facultate, în urma unui curs de dans contemporan. Lucrînd direct cu corpul, am reușit să înțeleg mai bine ideea de autenticitate și, într-un mediu care îndemna la impact, șoc și la o privire orientată spre exterior, am decis să-mi aliniez explorarea artistică cu investigarea propriului interior și să o fac după principii proprii.


– Foto: expoziția de la Galeria Mobius, credit Tudor Codre Isac

Albastrul e o marcă foarte puternică în ceea ce faceți. E senin și neliniștitor. A fost mereu așa?

Asociez albastrul cu ideea de serenitate și detașare. E culoarea cerului, a mării și a distanței. Ca pictor, e greu să nu iubești această culoare care se declină mereu în nuanțe curate, spre deosebire de altele care se îmbîcsesc ușor. Cartea Blue: The History of a color de Michel Pastoureau prezintă lunga și surprinzătoarea istorie a acestei culori.

De la ce porniți și cum ajungeți să legați lucrările între ele pînă cînd știți că vor deveni o expoziție?

Momentele de început sînt marcate de confuzie și entuziasm anticipativ, totul pare fluid și posibil. E o perioadă de intensă visare și o aparentă lipsă de focus.

Înainte de începerea unei serii de lucrări, petrec destul de mult timp timp punîndu-mi întrebări, încercînd să conștientizez cît mai bine momentul în care mă aflu și ce ar avea sens să pictez. Deși am carnete și documente pline cu idei, mereu unele dintre ele par să aibă vocea mai puternică.

Această interogare se desfășoară la unison cu preocuparea legată de cum aș vrea să materializez diversele direcții care încep să se contureze. În timp, am ajuns să văd pictura ca pe un spațiu vast, care se cere explorat, iar pe mine, ca pe un etern student care descoperă, cu fiecare lucrare, alte și alte fațete ale acestui mediu generos și provocator.

În ce privește seria „Viitoare Nostalgie“, fără să fi avut o viziune perfect conturată, întrezăream doar fragmente dintr-un univers populat de personaje angajate în activități artistice sau pierdute într-un timp meditativ, înconjurate de cîteva obiecte semnificative, încercînd „să spună“ povestea unui viitor nostalgic după contactul nemijlocit cu ce e viu și natural, cu spațiul exterior, așa cum îl experimentăm acum.

Mă imaginam un autor de nuvelă grafică cu aer SF, construind diverse scenarii în jurul temelor care mă preocupau în acel moment: legătura om-natură, relația muncă-practica artistică, amestecate cu atașamentul meu față de ritmul lent, de timpul reflexiv petrecut izolat și fascinația față de spațiile arhitecturale. Compozițiile au devenit mai complexe, fiecare lucrare s-a dovedit un univers în sine, iar seria s-a conturat treptat, pe măsură ce pictam, printr-un proces viu, organic, uneori surprinzător, în care „accidentul“ și gestul spontan au avut un rol definitoriu.

Ce mai înseamnă să fii curajos în artă?

Să nu îți fie teamă de greșeală, de eșec și astfel să te simți liber să experimentezi și să te exprimi în feluri care riscă să fie chiar ridicole sau absurde. Să fii capabil să te desprinzi de ce îți e familiar, să te provoci continuu și să te îndrepți fix în direcția care te intimidează mai tare și care îți e necunoscută.

Ce ați păstrat și ce s-a schimbat în „Viitoare Nostalgie“?

Pentru mine, „Viitoare Nostalgie“ a putut să apară doar în urma seriilor anterioare. Am păstrat atmosfera meditativă, singurătatea cu rol protector, claritatea și sentimentul de ordine, apetitul pentru culoare. Mi-a plăcut chiar să reiau o parte din draperia unei lucrări din seria Singuri Împreună.

Noutatea este dată în primul rînd de faptul că am scos conversația din spațiul experienței personale, iar ideea care a generat seria este legată de o temă actuală, cea a crizei mediului, care pentru mine este o preocupare reală de mulți ani.

Existența urbană pe care o trăiesc, într-o criză de comunicare cu natura, m-a îndemnat să mă alătur, în felul meu, vocilor care ne atrag atenția în legătură cu necesitatea păstrării legăturii profunde cu ea.

Compoziția mai complexă este noul teritoriu cucerit odată cu această serie de lucrări. M-a interesat să lucrez cu imagine în imagine, cu jocuri optice, cu relația între natural și artificial, între exterior și interior. Mi-am propus să nu mă repet și să găsesc unghiuri noi cu fiecare pînză pictată. M-am surprins folosind culori din ce în ce mai saturate și preferînd constraste mai puternice, am revenit mereu la culoarea ultramarin, cu textura ei pudrată, de catifea.


– Foto: Andreea Macri

Din suprapunerile planurilor de acum, aș zice că e vorba despre realități și ficțiuni.

O parte din fascinația pe care pictura o exercită rezultă din faptul că totul e posibil pe pînză. Văzut într-o nouă lumină, familiarul poate deveni straniu, iar o experiență prezentă, motiv de nostalgie pentru un viitor imaginat. Lucrînd cu imagine în imagine și eliminînd aproape total umbrele, îl fac pe privitor să aleagă între a vedea un tablou pe un perete sau o fereastră spre un peisaj „real“.

Decupaje din fotografii de vacanță, obiecte din spațiul casnic și schițe mai vechi au ajuns să fie înglobate în universul mental al pînzei pictate, susținînd scenarii imaginate și animînd spații arhitecturale aparent probabile, dar, la o mai atentă inspecție, de multe ori imposibile.

Personajele sînt aici, acum, dar și departe. În același timp. Cît de mult vă seamănă?

În seria „Viitoare Nostalgie“, m-am folosit pentru prima dată ca model. Am făcut alegerea fără să mă gîndesc prea mult, probabil pe fondul unei mai bune acceptări de sine. Pot spune că aceste personaje exemplifică un anumit ritm de viață lent, de care sînt atașată, pe care l-am experimentat și pe care îmi e din ce în ce mai greu să îl păstrez. Să pot parcurge zilele firesc, fără să mă grăbesc și fără ore fixe, să am bucăți mari de timp în care să pot reflecta la diverse subiecte sau să mă pierd într-o activitate anume, continuă să fie o necesitate pentru mine și pentru procesul meu de creație.

Nu mă consider însă o persoană nostalgică, ci am gîndirea orientată mai mult spre viitor.

Cît de complicată e piața de artă, văzută din interior? Reușiți să trăiți din pictură?

E important de conștientizat că un artist are nevoie de ani de zile pentru a experimenta liber și pentru a crește. E un proces sensibil, care trebuie susținut în orice fel posibil și care nu ar trebui să poarte povara retribuției financiare imediate. Așa-zisa „carieră artistică“ este o construcție complexă și de lungă durată, iar succesul de orice fel, inclusiv financiar, dacă se întîmplă, este o consecință și nu un scop în sine.

În ce mă privește, m-am bucurat de susținere financiară din plan personal și am avut norocul să găsesc un apartament care a devenit atelier pentru o mică și efervescentă comunitate de artiști, cu rol important în dezvoltarea mea din primii ani.

Pot spune că, dînd dovadă de o anumită constanță, în timp, se poate atinge „idealul“ de a trăi din arta proprie, dar capacitatea de a tolera o anumită insecuritate financiară cred că este esențială.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto sus: Paul Alexandru

Mai multe