Picasso, Soulages, Boltanski sau „Drumul spre negru”
Picasso a pictat, la mijlocul anilor ’30, un ciclu intitulat de reputatul critic Christian Zervos Tablouri magice. Ele sînt reunite şi expuse la muzeul ce îi este consacrat în Marais. Le privesc şi, decepţionat, nu le recunosc ca merit decît viteza gestului plastic, rapiditatea execuţiei „făcute repede“, cum se spunea despre un mare pictor, Luca Giordano, şi el abil în a combina motive şi a relua posturi plastice cu o celeritate admirată şi totodată ironizată. Din gravitatea iniţială a perioadelor „albastră“ sau „roz“ nu mai rămîne decît o sistematică perturbare anatomică: „Să deplasezi. Să pui ochii în picioare. Să contrazici. Să faci un ochi din faţă şi unul din profil“, îi mărturisea Picasso lui Malraux. Doar această perturbare fizică e materia „tablourilor magice“, dar cîte cuvinte extraordinare ale artistului le însoţesc! Vorbele sînt mai puternice decît operele. Vorbe ale unui „artist“ ce-şi comentează strălucit condiţia chiar dacă ceea ce prezintă seduce mai puţin decît de obicei. Notez cîteva citate memorabile: „Opera de artă nu are altă raţiune de a fi decît evocarea magică a demonilor interiori“, „Pictura (…) este o formă de magie care se interpune între universul ostil şi noi (…), impunînd o formă spaimelor noastre, ca şi dorinţelor noaste. Cînd am înţeles aceasta am ştiut că mi-am găsit drumul“.
Picasso – am intuit-o, cred, cu dreptate – e un „Shakespeare al picturii“ căci, ca și acesta, nu s-a prezentat niciodată ca prizonier al unei singure expresii, a derutat traiectoriile şi a surprins privitorii trecînd la rezultate geniale – ce e Guernica dacă nu o „tragedie istorică“ shakespeariană, iar melancolia Arlechinilor cereşti dacă nu reverberaţia celei din Cum vă place? Mişcarea îi constituie identitatea, jocul inepuizabil al formelor care uneori, ca aici, poate se reduce la a fi doar „joc“… jocul unui artist energic lipsit de magie. Uneori, ca acum, putem regreta absenţa unui univers reperabil şi constituit într-o lume proprie, ca aceea a lui Miró, Dalí sau Egon Schiele. Cînd pe Picasso nu doar propria energie îl satisface îi putem regreta angajarea din opere în care îi recunoaştem pasiunile pentru tauromahie şi circ, satisfacţia erotică sau confruntarea cu istoria. Opere unde culoarea procură o senzualitate imprevizibilă şi privirea recunoaşte parţial lumea, nu doar dezorganizarea produsă de către artistul liber, de nimic constrîns. Nici monstruos, nici sentimental, el nu apare aici ca fiind „violent“, cum se autocalifica, ci doar ca un pictor „arbitrar“. Cu excepția pînzelor unde „negrul“ se infiltrează premonitoriu.
Cît de opus îi e Pierre Soulages, pictor prizonier al negrului! Nu al nopții, cum credeam demult, ci al „negrului“ ca fîntînă obscură în care se reflectă uneori sclipirile spiritului, al negrului ca o condiție de viață, ca un destin iremediabil. Expus la Luvru, Soulages, azi centenar, seduce prin obsesia hipnotică a unui negru „materializat“ plastic, agitat, striat, tratat ca o materie concretă. E negrul asimilat unui motiv „sacru“, negrul secret al întrebărilor fără răspuns, negru care ne confruntă cu enigma ca în Castelul lui Kafka, unde vizitatorul rămîne o viață întreagă în fața porții ce nu se deschide și nu îi revelează secretul. Dar cîtă putere emană din această rezistență mută! Ea trimite la tine însuți, la neliniștile pe care absența unui răspuns le produce, dar care, totodată, îi cultivă necesitatea. Întîlnirea cu „negrul“ lui Soulages nu permite nici rătăcirea nocturnă a romanticilor, nici capitularea decepționantă a artiștilor înfrînți. El e zidul care se ridică la marginea de lume, ca o frontieră de netrecut în fața căreia ne imobilizăm și ne confruntăm cu obscuritatea. Și totuși, ultimele opere din perioda Outrenoir inserează o lumină ascunsă, o lumină ce se naște din deplasarea privitorului, o lumină pe care o produce doar pentru el: lumină singulară, de neîmpărtășit. O lumină de „dincolo de negru“ ce se manifestă ca un miracol pasager numai pentru mine. Aproapele meu trebuie să și-o găsească singur. O lumină a lui.
Soulages e un Beckett al picturii. Amîndoi, pe fondul unei absolute împliniri artistice, invită la un dialog unde interogațiile formulate nu-și găsesc niciodată răspuns. Și Beckett, și Soulages se încred în artă ca partener necurtenitor de viață. Am părăsit expoziția de la Luvru cu satisfacția produsă uneori de marile reprezentații ale lui Godot. Gravitatea confruntării e aceeași. Întrebarea contează mai mult decît răspunsul. Și, uneori, peticul de lumină ce apare în pofida negrului.
Sub semnul negrului energic își plasează și Christian Boltanski expoziția de la Beaubourg, intitulată concluziv Faire son temps, „Să-ți faci socotelile“. Dar aici negrul suscită o indescriptibilă emoție, aceea a doliului. Doliul dispariției, doliul morților și al martiriilor moderne. Dacă predominantă rămîne referința la Shoah, cu tot ce implică ea pe plan uman, expoziția, pornind de la această premisă inițială, tulbură și pentru că se constituie într-o adevărată ceremonie funebră, într-o convocare subtilă a fantomelor ce solicită reculegere și concentrare. Portrete fotografice supradimensionate în fizionomia cărora se inserează un bec „ciclopic“ ce luminează straniu, asemenea „unui dispărut nu întru totul dispărut“, „un mort rămas viu“, cum spune Electra. Le privesc și ele mă privesc. Schimb de dincolo de viață, dialog mut în obscuritate. Altundeva, fragmente de chipuri – ochi, buze – sînt proiectate pe perdele transparente unde, translucide, ele capătă consistența onirică a fantomelor ce ne animă visele. Poate sub impactul lui Boltanski, „am visat prieteni morți cîteva nopți de-a rîndul, mă cheamă“ – Penciulescu, Eugen, Manea – i-am spus soției mele Monique. „Nu, ei se gîndesc la tine și vin să te viziteze“, m-a liniștit ea. Figurile lui Boltanski ni se adresează, sînt senine și evanescente, făcute din „materia viselor“. Cu emoție, mă opresc pentru a le privi și pentru a mi le aminti în nopțile mele. Pe un perete observ fotografia unui cuplu tînăr reluată pe voalul izolat agățat în față: „Ultimul vals“ e intitulată instalația. Valsul logodnicilor evrei din Brăila care se vor scufunda în naufragiul unui vapor pe care se îmbarcaseră pentru a pleca în America. Altundeva, ca un altar se desenează luminile ce evocă dispariția a zeci de copii, pe un fond policrom și savant construit, în timp ce – imposibil să nu le observi – în altă parte, pe fondul panoramei pariziene, se aglutinează cutii metalice purtînd un portret și un nume. Aici ne confruntăm cu negrul morții și nu doar cu acela al picturii, dar ele își răspund. Soulages și Boltanski.
Cîteva zile mai tîrziu citeam mărturia sfîșietoare a Nadejdei Mandelstam despre Anna Ahmatova. Unei prietene care revine din Gulag după cinci ani i se acordă, ca o favoare, dreptul să divorțeze oficial de soțul decedat: „Nu pot divorța de un mort“, răspunde ea. Nu ne putem separa de fantome, nu putem uita noaptea, nu putem trăda negrul. E o răspundere și o demnitate pentru orice supraviețuitor confruntat cu apelul obscur al negrului. „Negrul nu-l voi trăda niciodată“, îmi mărturisește o prietenă.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).
Foto (de sus în jos): Boltanski, Picasso, Soulages