„Omulan nu vorbeşte şi nu e de vînzare“ – interviu cu Matei BRANEA

Pe vremea RePublik-ului, Matei Branea făcea lună de lună cîte o bandă desenată în revistă. Atunci l-am cunoscut și pe el, am făcut cunoștință și cu Omulan, personajul pe care l-a creat și căruia i-a dedicat anul trecut un scurtmetraj de animație. Acum îi învață pe studenții de la masterul de la UNATC cu ce se mănîncă animația. Am început discuția noastră de la reportofonul pe care și l-a luat ca să-l țină lîngă pat și să-și înregistreze visele, ca să nu le uite. Acum s-a apucat să facă desene pornind de la atmosfera și firul narativ al acestora. După ce am stabilit că și mai plictisitor decît cineva care îți povestește ce-a visat e cel care începe să-ți spună ce se întîmplă într-un film, am trecut la lucruri mai serioase.

Cum era lumea cînd v-ați apucat de desenat și cum e acum?

Lumea nu s-a schimbat cu totul, dar mi se pare că se întîmplă mult mai multe lucruri decît în alte perioade, că vin oameni tineri cu superidei, amestecate cu tehnologii de tot felul. Se simte din ce în ce mai puțin această separare dintre arte, de genul: fac cinema doar cei care au făcut facultatea de film sau e pictor doar cel care a studiat pictura la Facultatea de Arte. Peste tot în lume există acest trend al mixării dintre arte. Din contra, le încurajează să se combine. Ștampila pe care ți-o dă o școală mi se pare că nu mai poate fi considerată o piedică în zona artistică și nici o garanție a calității în ceea ce produci.

Ce vă amintiți din perioada în care făceați primele benzi desenate?

Cred că am prins un fel de moment de deschidere, deci nu mi-a fost greu. După primul meu album personal la Hardcomics am avut norocul, grație lui Mihai Chirilov, să am pagina mea lunară de BD în revista RePublik și să fiu plătit pentru asta. O raritate. Acum sînt mai mulți oameni care au început să se îndrepte spre zona asta. Ce fac ei e și diferit, și altfel, ceea ce înseamnă că e mai bine. Dar strict pentru bandă desenată, care e un domeniu care a rămas încă destul de îngust, chiar dacă numărul celor care fac asta a crescut. Nu există o producție de bandă desenată autohtonă. Sigur, mai fac cei de la Sefeu, Jumătatea Plină, Institutul Ceh, și încă mai fac și cei de la Hardcomics. Stramb Kids e ultima apariție, un proiect interesant: http://hardcomics.tumblr.com, dar nu avem o cultură în zona asta. Cînd m-am apucat eu, e adevărat că începuse și advertising-ul de la noi să ceară asta. Și cumva a crescut mult partea de ilustrație.

Mobilitatea de a te mișca între aceste mesaje/forme a venit din context?

M-am concentrat întotdeauna pe imagine, pe simbol și, gradual, am trecut spre animație, plăcîndu-mi ce se întîmpla acolo. Și pașii mi s-au părut firești. Bandă desenată am început să fac după ce m-am apucat de animație, pentru că mi se părea mai grea. Acum, cred să aș prefera să fac bandă desenată pentru că vezi mai repede rezultatele decît în cazul animației, unde procesul devine extrem de lung și de complicat. De asta și e filmul cea mai tare dintre arte, pentru că le combină pe toate celelalte.

Cum a fost cu filmul de animație?

Cea mai importantă experiență am avut-o cu storytelling-ul, care a crescut de la cele 30 de secunde la 15 minute. Așa că a fost nevoie să pun acolo lucruri și să fac să întîmple altele. Realitatea e că, deși faci un film de scurtmetraj, lucrezi pe timpi de lungmetraj. Ai nevoie de niște momente în care să percepi lucrurile și în animație poate mai mult decît la film, pentru că tu ai de la început o convenție: ai un desen care se mișcă și noi acceptăm că avem de-a face cu niște oameni. Fiind totul construit de la zero, creierul tău trebuie să decodifice non-stop. Și, decodificînd non-stop, obosește. Or, făcînd acest efort, ai nevoie de niște momente și, dacă mă gîndesc la filmul meu, aș putea să zic că am senzația că se întîmplă prea multe și prea repede. Mi se pare că le-am calibrat bine, dar nu am destule momente de respiro. A fost foarte interesant că am lucrat într-o echipă cu mai mulți oameni. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost să-i las liberi pe ceilalți, ca să vină cu ideile lor.

Cînd s-a născut personajul Omulan?

Prin 2000-2002. Întîi au fost web-animațiile, apoi, odată cu banda desenată, Omulan a devenit popular în zona asta artistică și cool. Eu n-am vrut să-l comercializez. Am zis că, așa cum personajul ăsta nu vorbește, așa n-o să fie nici de vînzare. Și m-am gîndit că, totuși, va trebui să fac ceva și comercial. Și, deși am construit tot felul de personaje, Omulan rămăsese cumva cel mai puternic. Am reușit să mai fac cu el la TIFF niște benzi desenate, ca să testez cumva piața și să văd dacă mai e popular. Cu filmul asta am reînnodat povestea și, de fapt, asta îmi propun și în viitor, să fac mai multe filme și să lucrez cu acest personaj.

Ce se întîmplă în zona animației de la noi?

Avem mare noroc cu Anim’Est-ul. Festivalul are în fiecare an competiția românească în care vezi tot ce se face în­tr‑un an în comparație cu ce se face în alte părți. Și, vrînd-nevrînd, îți dai seama care e nivelul. La noi nu există încă o școală de animație. Există la Liceul „Tonitza“ o clasă de animație, unde se face o oră de animație pe săptămînă. La UNATC nu există licență, există un master pe doi ani, dar din păcate încă nu și o secție dedicată unde să te poți duce trei ani la rînd să înveți animație. La master, studenții vin și trebuie să ia totul de la zero, ceea ce face ca realizarea unui film de 3 minute, cît li se cere la sfîrșitul anului, să fie complicată. Un an pentru un scurtmetraj e un timp foarte scurt. Eu am făcut Omulan în trei ani, asta în condițiile în care am cîștigat finanțare la concursul CNC pentru el.

La școală, la master, încerc să aduc puțină structură. Mă interesează ca studentul să înțeleagă ce înseamnă ani­mația, cum (se) lucrează, și să asimileze noțiuni de storytelling. Vreau să avem un mod de lucru bazat pe regulile de producție specifice filmului de animație, așa cum se lucrează într-un studio. În colaborare cu ei vreau să obținem un produs de tip template care să ne folosească și nouă ca profesori/școală, și lor ca studenți/autori. În ce privește subiectele filmelor, țin să mă mulez pe sensibilitatea studenților, chiar dacă uneori mă văd nevoit să intervin în poveste, cu rol de calibrare.

Nivelul producțiilor sper să crească încet-încet, dar mai e pînă o să putem vorbi despre o școală. Pentru că asta ar însemna să fie încurajată și considerată o prioritate. Deocamdată există doar finanțare de la stat și ar trebui convinși și cei din sectorul privat să se implice. Eu însumi am învățat multe lucruri făcînd filme, iar statul în Germania cu soția mea, care studiază acolo montaj, și participarea la cursurile de acolo m-au ajutat. Am văzut cum își prezintă ei filmele, ce înseamnă organizare acolo și ce înseamnă o școală pe principiul: aș vrea să fac un film cu un robot și mi-ar trebui un braț teleghidat. Într-o săptămînă ți l-au adus sau îl construiesc acolo.

Vestea minunată este că acum avem pentru Master Animație accesul la ceva de domeniul SF-ului, Laboratorul de Animație Digitală din cadrul CINETic (Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative al UNATC). E vorba de cel mai important upgrade în tehnologie din ultimii n ani: stații grafice profesionale, tablete grafice de tip ecran, imprimantă 3D, sisteme de motion tracking filmare și stop-motion, un cave 3D imersiv, sisteme de realitate virtuală și lista nu se oprește aici. Dintr-odată posibilitațile s-au deschis la 360 de grade și vorbim de un studio de animație echipat la standarde internaționale de ultimă oră. Un prim test de lucru de succes a fost Animation Worksheep-ul din luna mai,  organizat de asociația Est’N’Est, care s-a ținut la CINETic și unde studenți de la masterul de animație UNATC au fost selectați să participe alături de o echipă de worksheep-eri și trainer-i internaționali și unde, în trei săptămîni intense, s-au realizat un videoclip în tehnica mixtă și o animație experimentală, respectiv 3,48 minute, 5,04 minute de animație.

Care e atmosfera de la UNATC, cum se simte ea de la masterul de animație?

Marea problemă pentru mine e că studenții UNATC nu simt că e o școală de artă. Intră cu entuziasm și după anul I de licență se cam dezumflă. Nu ți se spune clar care e rolul tău, te aștepți să înveți ceva și descoperi altceva. Studenții își fac temele, dar nu se exprimă de la sine în proiecte personale. Îmi amintesc că asta am simțit și eu cînd am intrat la facultate. Așa că, dacă ar fi să încep schimbarea de undeva, aș începe exact cu spațiul. L-aș face să arate bine, ca să vii cu plăcere. Să vrei să stai acolo. Apoi, e toată partea asta de computere, soft-uri etc. Dar cred că pentru toate problemele există soluții. La masterul de animație, acum, că există CINETic, lucrurile s-au schimbat radical și studenții din anul II regretă că termină.

La ce lucrați acum?

La un documentar animat. Care va fi un colaj, despre care nu știu încă să spun dacă va fi un lungmetraj sau un scurtmetraj. E o poveste personală, al cărei protagonist e taică-miu, care între timp a și murit și care a fost un personaj care ne-a influențat pe toți cei trei copii ai lui foarte mult. Am și crescut singuri cu el, dar nu doar noi l-am perceput ca pe un personaj. Pariul meu, dintotdeauna, dar mai cu seamă acum, va fi să mă obiectivez și să ajung la esență.

a consemnat Ana Maria SANDU