Mici istorii

Am multe istorii mici care, pe măsură ce timpul trece, mi se pare că se autonomizează în raport cu propria mea viaţă, căpătînd contur propriu. Una dintre ele priveşte construirea unei mănăstiri la Zărneşti, undeva pe un platou al Pietrei Craiului. E loc considerat sacru cel puţin din secolul al XIV-lea, de cînd sînt urme de sihaştri care se vor fi nevoit în muntele acela. Am proiectat pro bono şi cu ajutorul cîtorva studenţi de la fostul program de master Antropologia spaţiului sacru întreg ansamblul, din care nu s-au ridicat, deocamdată, decît arhondaricul şi o bisericuţă de lemn. Construcţia s-a făcut în acelaşi timp cu turnarea filmului Cold Mountain, dar pe versantul de vizavi în raport cu drumul de acces. Minghella i-a lăsat părintelui stareţ de atunci – un tînăr călugăr blond, spelb – tot satul de lemn făcut ca platou de filmare. O parte dintre vedete au şi contribuit financiar. De unde şi numele neoficial pe care îl dădusem locului, deşi e închinat Sfintei Parascheva: mănăstirea Nicole Kidman.

În chiar ziua cînd s-au anunţat rezultatele fazei întîi la concursul pentru catedrala patriarhală din 2002 eram acolo, pe platou. Un tractorist beat era să ne omoare, în vreme ce coboram din munte: m-am ales cu mîna şi piciorul stîngi rupte şi, la festivitatea zisă de premiere, am mers în gips şi cîrjă. Nu vă mai povestesc prin ce am trecut, întîi la Zărneşti şi apoi la spitalul de specialitate din Azuga, dar cert este că m-am întors conducînd eu însumi la Bucureşti. Tot de atunci datează şi povestea din familie, cu tata care întreba îngrijorat ce e cu mine, căci simte că am nevoie de ajutor... Am nişte fotografii tare bizare de la festivitatea de premiere, cînd PF Teoctist, fie iertat, cînd m-a văzut în ce hal eram, cît nu mă iubea dînsul că-i stricam aranjamentele cu catedrala, m-a îmbrăţişat exact ca un bunic căruia îi era milă de nepotul său tîrîndu-se-n cîrje. Dar despre micile istorii ale catedralei, într-un viitor episod, poate. Sau poate că nu: ce rost mai are?

Părinţelul îmi spunea apoi că, dacă se toarnă Cold Mountain 2, termină mănăstirea. Nu s-a mai turnat. Regizorul s-a prăpădit. Tînărul stareţ n-a rezistat ispitelor şi a fost caterisit, întrucît contribuise la plăsmuirea unui prunc, se pare. De aici m-am ales cu cîteva drumuri speciale la locul acela, cu adevărat sacru, despre care am şi scris odinioară în Dilema, precum şi cu cunoştinţa P.S. Visarion Răşinăreanul care, între timp, a devenit episcopul Tulcei. Dînsul mi-a explicat, la praznicul de Sf. Parascheva, de ce la noi Sf. Augustin este doar Fericit (nu mai ţin minte argumentaţia, dar cred că are de-a face cu faptul că trebuie citit mult de tot spre a-i înţelege teologia) şi, ulterior, mi-a trimis prin poştă o iconiţă grecească cu Aghios Avgostinos, căci la greci, se pare, este mai cinstit decît la noi...

O altă poveste pe care o am priveşte modul în care în anii ’90 se construiau lăcaşuri de cult în România. Nu am fost capabil să întocmesc vreodată un buget pentru bisericile făcute în atunci recent înfiinţata Episcopie a Sloboziei şi Călăraşilor. Preţurile materialelor de construcţie fluctuau ca şi bietul leu văcărescian. Betonul apărea te miri de unde. Unii nu aveau ce să doneze, dar lăsau camionul cu cheile în contact la poarta şantierului, pentru vreo săptămînă, şi se rezolvau astfel cheltuielile de transport al materialelor. Unii nu aveau nici măcar atît, dar veneau cu mîncare, oricît de sărăcăcioasă, pentru muncitori. Îmi amintesc, mult dinainte de moda berii la metru, cum venise o familie în vîrstă cu o scîndură dusă în balans pe care erau înşiruite păhărele de ţuică, pe care au sprijinit-o apoi de un colţ de zid, orizontală, invitîndu-i pe muncitori să ia o pauză, de sufletul cutăror morţi ai lor. Nu cred că a fost studiat socio- şi psihologic rolul de community-building pe care ridicarea de lăcaşuri de cult l-a avut în acest prim deceniu postdecembrist în destructuratele sate şi tîrguri ale acelor vremi. Desigur, în bună măsură, aceste lăcaşuri de cult sînt urîte. Nu ştiam meseria aceasta, care e bazată pe transmisiune; or, transmisiunea tainelor ei s-a întrerupt în România vreme de peste cincizeci de ani. Cei ce am reînvăţat-o, am făcut-o de unii singuri, cu ochii la exemplele locului şi ale Bizanţului. Dar ceea ce este cu adevărat important aici nu este atît estetica lăcaşurilor acestora de cult, cît rolul lor de liant în comunităţi. Acum, cu bani europeni, preoţii aceloraşi localităţi descoperă scrierea de proiecte valide şi aşezămintele cu caracter social, fie pentru bătrîni, fie pentru copii (fie, mai nou, pentru ambele vîrste, care se îngrijesc şi se mîngîie reciproc).

Ajunşi aici, o altă poveste. Biserica de care atîrnam, în Bdul Ghencea, este construită în 1956, pe un teren care a aparţinut armatei. Să mai spun încă o dată, ca să înţelegeţi deplin, bizareria? Cum să dea Emil Bodnăraş teren pentru o biserică, fix în vremea cînd erau prigonite cultele din ţară, mănăstirile – risipite şi deşerte? Cînd, în 2006, am făcut un serial pentru TVR Cultural despre Arhitectura ortodoxă din România în secolul al XX-lea, l-am intervievat pe părintele paroh de acum, un om cu o voce baritonală care zguduie lăcaşul de cult duminica. Dînsul susţine că a fost şi o luptă titanică în subversivitatea ei cu sistemul a primului preot paroh, înmormîntat în grădina bisericii. Ni se mai spune, nu cu documente, că fata lui Bodnăraş a murit şi, poate, omul a avut un moment de cumpănă. Sau, mai probabil, s-au speriat după Revoluţia maghiară şi au lăsat-o mai moale, căci nu li s-a părut o concesie majoră. Probabil că adevărul e o combinaţie de factori. Cert este că părintele paroh de-acum a făcut un aşezămînt pentru bătrîni. Mă rog, sînt mai multe mămăi. După care ne-a dat de veste că, în loc de pomeni unde să ne ghiftuim cu neamurile, mai bine este să dăm fie bani pentru ajutorarea bătrînilor, fie alimentele de strictă necesitate, fie să gătim o masă pentru toţi cei ajutaţi acolo şi să o dăm, spre pomenirea morţilor noştri, tocmai celor care nu au cum să ne întoarcă binele făcut. Zis şi făcut. Comunitatea s-a orînduit. Între timp, sînt primiţi acolo şi cîteva zeci de copii necăjiţi. Mămăile, mai înainte vreme cam fără treabă, au înviat brusc: au grijă să spună frumos copiii Tatăl Nostru înainte de masă, să se spele frumos pe mîini, să îşi facă temele, să mai primească şi o masă de seară şi să plece acasă. Cînd am filmat, am surprins o secvenţă de viaţă destul de bine rînduită, de asemenea menită să ne adune pe cei din parohie într-un fel de comunitate de grijă şi datorie pe care doar pădurea de blocuri din jur nu o putea oferi.

Domnul profesor Ion Bănşoiu, împreună cu care povestesc adeseori astfel de secvenţe, de petites histoires care sînt într-o oarecare măsură relevante, mi-a propus cu vreme în urmă să scriu o carte despre Bisericile mele. Ăsta e şi titlul, mi-a spus dînsul. Cum ar veni, the making of: poveşti mici şi mari despre facerea acestor mici secvenţe de spaţiu sacru. Aş începe o asemenea carte cu următoarea poveste despre biserica din Urziceni (prima, cu hramul Sf. Constantin şi Elena, căci între timp am mai făcut una, Sf. Treime, un exerciţiu pe tema crucii greceşti, într-un cartier mai sărac al micului, dar vrednicului municipiu, al cărui primar, dl Constantin Sava, a cîştigat recent, şi pe bună dreptate, titlul de cel mai bun primar de municipiu din ţară!): la sfinţirea bisericii nu am fost în ţară. La o vreme după aceea, am reuşit să ajung. Eram obişnuit cu şantierul, cu atmosfera de lucru de-acolo, cu zgomotul. Acum era tăcere absolută. Ardeau lumînările. Vorbeam cu soţia mea despre loc şi o femeie de la pangar mi-a atras atenţia să păstrez liniştea (deşi nu mai era nimeni altcineva de faţă). Cît pe-aci să-i răspund că e biserica mea: au nu dădusem eu atîţia ani note de şantier spre ridicarea ei? N-am bătut eu drumul Urzicenilor atîta amar de ani, ca s-o văd gata?

Dar m-am oprit la timp: nu mai era biserica mea, ci a Altcuiva – şi a lor, a celor care veneau să se roage înăuntru. 

Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.