Mai puţin ca perfectul - Bucharest Biennale 5
De fiecare dată, Bienala Bucureştiului m-a dus în locuri necunoscute sau imprevizibile. Şi totuşi, dacă în trecut vorbeam chiar de instituţii de artă sau muzeale, proprii expunerii (Simeza, Orizont, Centrul de Introspecţie Vizuală, Muzeul de Geologie), de data asta vizita bienalei devine şi mai intensă. Pentru că te poartă - pe lîngă spaţiile de artă Alert Studio şi Pavilion, info point-ul BB din Piaţa Victoriei - şi în Casa Presei Libere, într-un mic restaurant de pe Strada Ion Câmpineanu, în Pantelimon la “Make a Point”, la Cinema Union înaintea ultimei proiecţii a zilei şi la Institutul pentru Cercetări Politice.
Bienala Bucureştiului, ai cărei directori sînt Răzvan Ion şi Eugen Rădescu, se află la ediţia a cincea, este deschisă pînă pe 22 iulie şi este curatoriată de Anne Barlow (New York). „Tactici pentru aici şi acum“ este direcţia pe care ea o propune, o direcţie corectă, pe care Barlow o vede funcţionînd pentru Bucureşti: artiştii contemporani chestionează istoria, sisteme de autoritate şi o fac adesea cu ajutorul unor „tactici de subterfugiu şi infiltrare“, constant apelînd la „metode informale“. Metodele „informale“ se dezvoltă într-un stat care în trecutul recent a trăit experienţa represiunii şi pe cea a unei lungi tranziţii politice. Sferelor formale ale societăţii comuniste, individul le-a răspuns prin strategii informale de sustragere.
Sînt diferite tipuri de istorii în lucrările artiştilor de la Bienala Bucureştiului, istorii care în nici unul dintre cazuri nu se prezintă în urma unei documentări clasice. Arta contemporană ne-a obişnuit cu artişti preocupaţi de crearea de arhive, artişti care merg pe teren, fac interviuri şi apoi produc video-uri şi documentare elaborate, la graniţa cu jurnalismul. În cazul BB5, se produce un fel de derobare de la metodele deja încetăţenite, către altceva. BB5 nu îţi ia mult timp să o vizitezi. Sînt 21 de artişti, presăraţi echilibrat în şapte spaţii şi trei reviste (Jill Magid are insert-uri în Tabu, Vice şi Zeppelin). În schimb, trebuie să străbaţi oraşul, de la un spaţiu la altul (ce ziceţi de o plimbare de la Casa Scînteii în Pantelimon, luînd autobuze şi schimbînd metrouri?). Lucrările creează diferite tipuri de situaţii, pentru a încerca să „altereze realităţile aşteptate într-un anume context“. Artiştii îşi asumă cercetarea preliminară, rezervat, fără entuziasm excesiv, fără balast de narativitate, fără o dorinţă de exhaustivitate, totul e moderat şi lăsat la volum mic, nimic emoţional sau excesiv informativ, nimic forţat, nici o situaţie în care să simţi că subiectul este exploatat la maximum sau folosit pentru că este la modă. Pe scurt, nimic cool la Bienala Bucureştiului, nimic melodramatic, un ton împăcat. În acelaşi timp, nu ai nici senzaţia de improvizaţie. Mai degrabă ai în faţa ta opţiuni venite din partea artiştilor, unghiuri de vedere ascuţite.
Bienala Bucureştiului în 2012 pare că îşi ia măsuri de precauţie, îşi asumă un ton modest şi riscă să treacă neobservată sau, din contră, poate primi o receptare mai corectă, mai puţin blurată de superlativele absolute din trecut, care frizau uneori ridicolul („bienala celui mai tînăr curator“ în 2010, unul dintre evenimentele cele mai importante ale scenei internaţionale, bienala hipervizitată etc.). Tonul moderat a apărut şi în conferinţa de presă de pe 24 mai, cînd Răzvan Ion a făcut public bugetul – redus substanţial pentru această ediţie – şi a adăugat că o bienală plasată într-un oraş haotic şi nefuncţional nu poate fi „perfectă“. Nu e vorba de asumarea unui act eroic – spune tot el –, ci să faci ceva în locul pe care îl iubeşti şi în care trăieşti. Pot declara şi eu acum că, după ce am văzut Bienala Bucureştiului din acest an, în sfîrşit am început să cred că e, pe alocuri, într-un dialog cu oraşul ei şi că e, în sfîrşit, mai sinceră. Nu e coerentă de la un cap la altul, nu e unitară, dar are scurte momente cînd reuşeşte să fie o bienală a acestui oraş. Momente cînd spaţiul nu e doar recipient pentru lucrarea de artă, momente cînd reuşeşti să te detaşezi de privirea celui din lumea artei şi să te plasezi pe poziţia vizitatorului.
Dezamăgirea vine de la „Make a Point“: locul, cartierul, marginea în sine sînt generoase, dar ele nu fac altceva decît să fie un simplu container pentru trei proiecte artistice pe care le receptezi greoi. Însăşi proiecţia video a performance-ului lui Klas Eriksson (Hotelul InterContinental, care pare că e cuprins de flăcări) nu reuşeşte să mai intereseze, odată aşezată în spaţiul de la periferie. Spre deosebire de simularea in actu a incendiului din centrul oraşului, realizată cu ajutorul a 100 de voluntari, care a reuşit să creeze iluzia, lucrarea proiectată la Make a Point nu e suficient de puternică vizual, fiind percepută, în final, ca o glumă.
BB5 capătă identitate în subsolul Institutului pentru Cercetări Politice, în cele două încăperi mici de la Alert Studio (pe Strada Mircea Vulcănescu, nr. 2-4) şi la Casa Scînteii. În acest din urmă loc, plasarea cîtorva proiecte de artă în fosta Tipografie Coresi îţi dă ocazia să intri puţin în măruntaiele istoriei recente. Una dintre lucrările prezente aici îi aparţine lui Abbas Akhavan, Untitled Garden. Spaţiul de expoziţie este blocat de un gard viu – făcut din mici brazi în ghiveci, cei care marchează graniţa între case sau demarchează clar un loc plasat în spaţiul public. Copacii lui Akhavan trebuie ocoliţi pentru a trece dincolo, în spaţiul propriu-zis de expunere care – surpriză – nu îţi mai arată nimic. Lucrarea de artă e însăşi acest prag. Dincolo de ea e o încăpere lungă, cu urmele unor utilaje, murdară, un loc altădată viu al Casei Scînteii, pe care acum îl poţi parcurge.
La Institutul pentru Cercetări Politice, Adevărata Casă a Poporului. Casa oamenilor adevăraţi – instalaţia artistei Marina Albu – este o reactivare a tehnicilor de supravieţuire din anii ’80 şi lucrarea cu cel mai puternic impact din Bienală. Casa Poporului este luată ad litteram: la umbra ei am trăit noi, „oamenii adevăraţi“, adevărata realitate, ne-am născut noi, copiii anilor ’80, ca mine şi ca Marina. Artista mobilează cu relicve din perioada comunistă o cameră în subsolul Institutului. Substitute ale aparatelor electrice prin care oamenii reuşeau să facă faţă zilnic întreruperii programate a curentului: lămpi cu fitil, spirtiere pentru gătit, aragaze de voiaj, borcane de iaurt cu lumînări în ele, lumînări de cununie, veioze cu ulei lampant, butelii de gaz, lanterne. Un calendar ortodox fără an pe perete, cărţi cu poveşti, o masă, scaune de sufragerie. Lumînările aprinse afumă tavanul, iar spaţiul este umplut de vocea artistei care spune mai multe poveşti colate despre cum percepeau ei, copiii, aceste nopţi impuse. Poveştile merg dintr-una într-alta, sînt trunchiate şi sînt mărturisirile perfect topite ale mai multor „martori“ cu care artista a stat de vorbă. „Orice îţi permitea lumina plăpîndă. Şi se vedea şi la blocurile din jur că oamenii aprindeau şi ei lumînări şi parcă oraşul devenea mai mic şi mai intim“, spune artista la un moment dat. Instalaţia Marinei Albu are ceva de buncăr, de refugiu, e un microclimat optzecist profanizat. E societatea acelor ani la scară redusă, Casa Poporului închisă între pereţii unei camere de bloc – adevărata viaţă, realitatea, spaţiul privat, care nu e privit cu nostalgie sau critic, e privit aşa cum era, prin ochii copiilor, şi totuşi necăzînd într-o poveste pentru copii şi neexploatînd această dimensiune. Pe întuneric vedeai mai bine. Întoarcerea forţată în peşteră te făcea să distingi mai bine nuanţele, albul de negru.
Alături de camera instalaţiei Marinei Albu se află, într-o altă încăpere, monitoarele cu baletul mut al Anahitei Razmi. Roof Piece Tehran aduce pe acoperişurile din Teheran 12 performeri îmbrăcaţi în roşu, care dansează fără muzică şi cu mişcări calculate, într-o ţară în care dansul neconform cu regulile islamice este interzis. E un performance fără privitori, absurd, interzis. Razmi construieşte şi ea un microspaţiu privat, al posibilităţilor, într-un loc al restricţiilor.
Bienala Bucureştiului ediţia a cincea este, cum spuneam, mai onestă. Îşi propune mai puţin şi poate reuşeşte mai mult. Deşi inegală, BB5 are aerul că e mai spontană, mai puţin căutată, mai organică. BB5 îşi asumă dimensiunile mici şi eşecurile şi cîştigă prin cîteva lucrări puternice. BB nu e încă un proiect matur, ci unul care se transformă şi evoluează din mers.
Daria Ghiu este critic de artă.
Foto: R. Tudoroiu