Leonardo sau absolutul artei

20 noiembrie 2019   ARTE VIZUALE

Cele două expoziţii fascinează Parisul. Ele se prezintă ca două feţe ale Europei, Italia şi Spania, sau ale Renaşterii, mijlocul şi sfîrşitul ei. Dialogul captivează, şi dacă Leonardo revela absolutul artei, El Greco asumă terapia artei. Arta nu ca sublimare a dramei, ci ca mîntuire. Arta ca şansă şi soluţie pentru omul dăruit credinţei şi nu artă ca împlinire de sine, ca extraordinară performanţă estetică. El Greco şi Leonardo.

Cînd, timorat, intram la Luvru pentru marea expoziţie Leonardo, comemorare a 500 de ani de la moartea lui,  mi-am amintit de primul Leonardo văzut la Ermitaj, cînd aveam 13 ani şi tatăl meu s-a oprit în faţa lui minute în şir. Tabloul, locul, lumina, totul a reînviat: darul artei exaltat de atenţia părintelui fascinat de cerul leonardesc şi de eleganţa Madonei… Din vizita de atunci nu‑mi rămîne nimic, doar Leonardo. Apoi, la Cracovia, într-un muzeu vetust, nu mi-am putut despărţi privirea de Doamna cu hermină, întîlnire secundă marcată de întîlnirea cu frumuseţea perfectă şi liniştea ei: un portret pentru eternitate. Gest imobil şi seninătate contagioasă. Tînăr, m-am lăsat îndelung impregnat de spiritul ei. Şi, apoi, a reînviat întîlnirea unică, solitară, cu Gioconda cînd, după un spectacol al lui Patrice Chéreau la Luvru, profitînd de dezordinea mondenă, m-am îndepărtat şi am rămas în intimitatea ei… m-am uitat în decolteul celei mai celebre femei cu o impudoare exaltată, i-am atins cu ochii mîinile – nimeni n-a pictat mîini mai splendide ca Leonardo –, m-am pierdut în ea ca într‑un vis. (recent s-au descoperit amprentele lui Leonardo pe corsajul ei). Şi i-am dat dreptate unui prieten pictor, Iulian Mereuţă, care la întrebarea „Ce ţi‑a plăcut mai mult la Luvru?“ răspundea „Gioconda“. Acest voiaj memorial în Leonardo îmi reînvia şi vizita la strămoşii pictorului franco-rus Alexandre Benois, reputat pentru colaborarea cu Diaghilev la Baletele ruse care au triumfat la începutul secolului XX: „La Ermitaj se află o madonă care poartă numele nostru, Benois, căci a fost în posesia străbunicului meu care a găsit-o, inexplicabil, undeva în Astrahan“. O madonă copil ce ţine în braţe pruncul sfînt ca pe o jucărie vie: ei doi, împreună, sînt la originea scenariului biblic. Şi mi-am imaginat atunci, în atmosfera unui apartament parizian, surpriza artistului rafinat care i-a descoperit pierduţi în locuri nevizitate, îndepărtate, inaccesbile. Un miracol. Şi astfel se încheia autobiografia retrospectivă a întîlnirilor personale cu Leonardo. Departe, incertă, s-a ivit şi amintirea Cinei cea de taină, frescă ştearsă, văzută la Milano, savantă compoziţie coregrafică. Apoi, la intrarea în expoziţia de acum, ştiam că ea va marca un fel de climax și de aceea emoţia mă sufoca.

Totul debutează cu o suită de „drapeuri“ variate, agitate sau molatice, adevărate exerciţii de stil care, în epocă, pregătesc o operă, dar azi seduc asemenea unor pînze abstracte ce-şi sînt suficiente lor înșile, „drapeul“ parcă înregistrează viaţa unui corp absent, ascuns şi invizibil. El pare a fi o gamă muzicală, un acord, o promisiune. Îl privesc şi îmi imaginez ce va produce prezenţa corpului altundeva, îl regăsesc în celebrele Madone – „corp drapat“, executat cu o atenţie microscopică. „Drapeul“ în pictură atestă nostalgia sculpturii antice, a pietrei ce se converteşte în materie fluidă, în stofă suplă, acompaniator şi seismograf al trupurilor promise.  Urmează apoi schiţe ecvestre, căci calul şi dinamica lui se constituie într-o obsesivă confruntare plastică proprie lui Leonardo. El va imagina, de altfel, pentru Ludovic Sforza, protectorul său, o statuie imensă, distrusă de armata franceză, consacrată calului singur ca  dublu mitic al puterii. Dar niciunde el nu-şi va exprima mai direct oroarea față de război decît în schiţa pentru Bătălia de la Anghiari, unde războinici şi cai se încleştează feroce, formînd un monstru diform, unde identităţile dispar, se confundă, se dizolvă. Aceluiaşi univers „războinic“ îi aparţin bătrînii violenţi cu gura deformată de ura conflictului – cîtă repulsie pot suscita, mai cu seamă cînd se învecinează cu figuri de sfinte, Ana îndeosebi, sau Madona, expresii ale unei seninătăţi pacificate. Fiinţe izolate pe foi de hîrtie, plutind, înconjurate de vid, revelînd o privire concentrată, dar nicicum mistică. „Eternul feminin“, ar spune Goethe, dar dispersat înainte de a fi încarnat de Gioconda. Leonardo a căutat-o îndelung.

Mă opresc dinaintea acestor foi rare, dar numeroase, pe care Leonardo a schiţat proiecte mecanice, a expus detalii anatomice, a imobilizat fragmente de cer şi păsări: linia e precisă, dar rapidă, perfectă. Gîndirea e sesizată în mişcarea clipei  – vise captate pe hîrtie.

Fragmente, mereu fragmente, pentru a transcrie dinamica viziunilor, pentru a sesiza pulsiunea minţii efervescente. Dar nicicînd aceasta nu se impune mai flagrant decît pe acele foi unde, printr-o „compoziţie incultă“ – termenul e al lui Leonardo –, se asociază imprevizibil o figură umană cu un dispozitiv tehnic sau o ruină antică… au fost ele desenate succesiv sau în aceeaşi zi? De ce pe aceeaşi foaie? Prin această efuziune de imagini, Leonardo produce vizual o „nebuloasă“, nebuloasa unui geniu asociativ, inapt să se fixeze, animat de energia ce-i determină salturi abrupte, deplasări imprevizibile de la un subiect la altul, dar care, totodată, îi şi diminuează concentrarea. Privesc şi îmi repet aproape liturgic acelaşi cuvînt: „neterminat, neterminat“. Dar cîtă pasiune emană din această neterminare! Cîtă sfîşiere, ca în extraordinara Adoraţie a magilor, unde Fecioara şi pruncul, în prim-plan, sînt înconjurați de o multitudine de personaje, unele strict conturate, altele abia schiţate, în timp ce, în planul al doilea, survin explozive desene ecvestre sau arhitecturi antice. Amestec de terminat şi neterminat, amestec de gest fulgurant şi de control extrem, Adoraţia figurează „nebuloasa“ Leonardo.

Tablourile sale sînt rare (Leonardo era maniac în căutarea unei perfecţiuni opuse rapidităţii crochiurilor, a sangvinelor dispuse pe mai mult de o mie de foi), ele de-abia ajung la cincisprezece, fără a fi toate confirmate. Dar tablouri perfecte. Chipuri de o nobleţe fără de seamăn – La Belle Féronnière sau Muzicianul, compoziţii genial pictate şi savant puse în scenă – Madona cu stînci, transparente peisaje fantastice ca fond deschis printr-o rafinată „perspectivă atmosferică“ pentru a revela o lume imaginară, onirică. Posturi fizice de un rafinament extrem, corpuri uşor înclinate sau văzute din profil, păstrîndu-şi o parte nedezvăluită de umbră. Cromatica uimeşte prin varietatea nuanţelor pe care pictorul le adaugă şi asupra cărora revine la infinit. Leonardo e omul remușcărilor înscrise pe pînză, de la desenul prim la concluzia finală.

Cum să nu rămîi mut privind „surîsul“ care e pecetea lui Leonardo, ca pentru Cehov privirea „printre lacrimi“? Surîsul nu e liric ca la Botticelli, nici sentimental ca la Rafael, e un surîs superior ce atestă un acord cu lumea, o împăcare şi o resemnare, „surîsul“ etern al Giocondei. Surîs ce atrage tocmai pentru că e enigmatic, dar totodată afirmativ. Surîsul unei fiinţe şi acela al unui pictor care îl declină de-a lungul unei întregi opere, căci îl regăsim nu doar la Gioconda, ci şi la Sf. Ana sau la diferitele Madone. Surîs uman şi mistic. Echilibru fragil, suspendat ca o uimire în faţa minunii de a fi om, ca un diamant interior.

Leonardo sau absolutul artei: încrederea în puterea ei de a transcende viaţa, de a se constitui într-o împlinire perfectă, fără rezervă și fără scepticism, se degajă din aceste pînze „divine“. Pînzele unui demiurg al cărui univers e pacificat prin împlinirea artei. În apropierea lor, prin imaterialitatea unică la care ajunge, Leonardo dă impresia că ele sînt „făcute din materia viselor“ şi, astfel, produce o impresie de „ireal mistic“. Nu atît prin subiecte şi teme, cît, concret, numai prin artă, prin „absolutul“ ei. Dar această intimitate pasageră cu opera, pe care o trăiesc cîteva ore la Luvru, produce regretul unei absenţe, absenţa suferinţei. E ceea ce Leonardo a vrut şi a reuşit să excludă prin artă, dar aceasta nu mă împiedică să resimt, frustrat, lipsa dramei. Nu e loc pentru ea aici. Doar în acel tablou extraordinar, neterminat şi el, unde se manifestă durerea supremă a Sfîntului Ieronim. Andrei Şerban mi-a trimis de mult, de la New York, o reproducere a lui, iar în mine, acum, a produs un sentiment de durere ce reușeşte să tulbure absolutul artei. Răsplata omenească a lui Leonardo.

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).

Foto: wikimedia commons

Mai multe