Laptele viselor la Veneția

În cea de-a 59-a ediție a Bienalei de artă de la Veneția (23 aprilie – 27 noiembrie), intitulată Il latte dei sogni, e multă tăcere. Dar alături de ea sînt două tipuri de sunete. Unul amenințător, incomod, care te ține într-o pîndă continuă și în suspans. Iar celălalt e un sunet alb, de relaxare, o buclă care să te conducă spre visare. Amîndouă te plasează între veghe și somn, în acea stare în care ești tu, chiar tu, vulnerabil și cu totul la vedere.

Laptele viselor e titlul expoziției pe care curatoarea Cecilia Alemani o propune în Pavilionul Central din Giardini și la Arsenale. O celebrare totală a vieții dincolo de uman, dincolo de vegetal, de artificial, dincolo chiar de viață: transformarea e continuă, frumusețea e la fiecare pas din această evoluție, întîlnirile între alterități sînt fundamentale și de neoprit. La Veneția Laptelui viselor ai sentimentul că ești martorul unui timp unic, în care compozițiile istorice sînt perfect contemporane și anticipează impecabil viitorul. Mai mult, dacă la edițiile din urmă aveam frustranta impresie (probabil normal, dacă ne gîndim la Bienala de la Veneția ca la evenimentul care marchează direcțiile momentului în artă) că unele lucrări ar fi putut fi înlocuite ușor cu altele ale altor artiști, iar discursul ar fi rămas la fel de închegat și egal, acum acest interșanjabil mi se pare aproape imposibil. Sîntem în fața unei expoziții coerente, așezate, îndelung gîndite (amînarea bienalei – un an în plus dat de pandemie – e și ea un factor), o expoziție care seamănă și cu o colecție particulară enormă, scoasă la vedere. Intensă, surprinzătoare, obositoare și repetitivă pe alocuri.

Alături de expoziția centrală, pavilioanele naționale, atît de diverse în viziunile lor, sînt în acest an tot celebrări ale vieții. Dar dacă nuditatea din expoziția Ceciliei Alemani e una care pariază fie pe interiorul scos la vedere în atît de multe moduri ori pe un exterior care acceptă atît de multe forme noi în completarea lui, pavilioanele naționale sînt, în foarte multe situații, viața așa cum e ea: e multă sinceritate în aceste viziuni, spontan, ludic, artistic.

„…In tutta la grandezza che questa Biennale rappresenta“, spune artista venezueleană Palmira Correa despre prezența sa în pavilionul național din Giardini, ca primă artistă naivă, cu o pictură plină de culoare și de viață. Mă impresionează entuziasmul său și amintirea măreției Bienalei, un eveniment veșnic privit drept un centru unic al lumii artei. Dar ediția din acest an nu e, din fericire, grandioasă și nici sentimentul de parc de distracție nu mai e la dispoziția ta ca pînă acum. Spectacolul e prezent, dar e unul care mizează pe căutarea simplității: e o continuă demonstrație că ceea ce credeai că știi deja despre tine și despre lumea din jurul tău îți e de fapt necunoscut. Cam asta ar fi: ceea ce de obicei treci cu vederea și ignori devine în acestă ediție însăși vederea, ceea ce ți se arată!

Cu 213 prezențe din 58 de țări, o majoritate impresionantă de artiste, expoziția centrală are titlul unei cărți de basme semnată Leonora Carrington (1917–2011), o suprarealistă care construiește, pentru universul propriilor ei copii, o lume magică, cu ființe imaginare aflate într-un continuu proces de metamorfozare. O ediție care citește suprarealismul dincolo de anii săi de existență: ca pe o stare de spirit și cu un potențial de a redefini umanul și de a privi lumea dincolo de uman, către vegetal, animal și non-uman, o relație extinsă cu pămîntul, cu alteritatea și tehnologia. Suprarealismul nu centrat pe miezul Europei și nici pe masculinitate, ci suprarealismul ca un instrument care îți dă șansa să recitești lumea în afara constructelor care pînă acum au definit-o, cu atît de multe victime colaterale. O altfel de cîștigare a unor drepturi pierdute. Pavilionul central se deschide cu un Elefant impresionant (1987, poliester, lemn pictat, 420 x 160 x 380 cm) semnat de Katharina Fritsch, cea care primește în acest an Leul de Aur pentru întreaga activitate, pe care îl poți privi din toate unghiurile și a cărui reflexie, alături de a ta, o poți fotografia în oglinzile care îl înconjoară. E de neocolit, iar prezența lui comprimă istorii proprii expozițiilor universale, în care colonizatorii își expuneau cuceririle. Simetric, expoziția de la Arsenale se deschide cu o altă lucrare copleșitoare, Brick -House a artistei Simone Leigh (care cîștigă Leul de Aur pentru cea mai bună participare în expoziția centrală a Bienalei și reprezintă Statele Unite în pavilionul național, ca primă artistă de culoare). E o femeie cu corp de casă, din bronz, creată în 2019, parte din seria Anatomy of Architecture.

În jurul acestor lucrări dominatoare și care îți blochează privirea se construiește o țesătură expozițională spectaculoasă, cu instalații monumentale din structuri fragile, pictură, desen, obiect. Discursul expozițional te instalează în afara perfecțiunii și a canoanelor, iar întîlnirea cu arta devine un prilej pentru o discuție despre viață, acceptare, privire în jur la întregul potențial pe care un simplu peisaj îl poate avea.

În Pavilionul Central, o regăsesc pe Andra Ursuța, pentru a treia oară la Bienală, cu ființele ei hibride, misterioase, din cristal colorat. Alexandra Pirici, care în 2013 a reprezentat România la Bienală alături de Manuel Pelmuș, prezintă o acțiune performativă continuă intitulată Enciclopedia relațiilor, un monument efemer adus corpului, întîlnirilor lui, mișcărilor delicate (uitate de noi în gesturi pe care le facem zilnic, automat), dar și atingerii, ca simț atît de important în copilărie (și în avangardă) și pus mai tîrziu la colț, într-o ierarhie a simțurilor în care văzul cîștigă detașat.

Expoziția Ceciliei Alemani cîștigă nu doar prin prezențele contemporane și prin producțiile noi, dar și prin cele cinci „capsule istorice“, micro-muzee în bienală, care trasează istorii particulare ale artei, alături de artiste: extraordinara The Witch’s Cradle a avangardistelor marginalizate, care pun în prima jumătate a secolului 20 problema identității, a genului, în lucrări care vorbesc despre corp, sexualitate, autonomie, mașină (de la dansurile atît de senzuale și ironice la adresa societății semnate Jose-phine Baker  în anii ’20 la The Juggler, marioneta din sîrmă, care sintetizează și depășește atît de inteligent futurismul, semnată Alice Rahon în 1946); Corps Orbite, o altfel de întîlnire cu scrisul și relația acestuia cu opera de artă; Technologies of Enchantment, o privire asupra efectelor optice în artă; A Leaf A Gourd A Shell..., o expoziție despre experiențe gestaționale în toate regnurile; Seduc-tion of the Cyborg, o abordare atît de inteligentă și cu umor a unei teme obsedante pentru secolul 20.

Cu 80 de participări naționale (Camerun, Namibia, Nepal, Oman și Uganda pentru prima oară), cu un Pavilion al Rusiei închis în semn de protest împotriva războiului și o Piazza Ucraina instalată temporar în Giardini, Bienala din acest an oferă Leul de Aur Pavilionului Marii Britanii, pentru cea mai bună participare națională. Feeling her way al Soniei Boyce e reconstrucția identitară prin puterea vocii, despre impactul femeilor de culoare în producția britanică de muzică. Dar mai îndreptățite să cîștige acest premiu din perspectiva mea sînt alte prezențe naționale. Zineb Sedira transformă Pavilionul Franței într-un platou de filmare și vorbește despre independența Algeriei, așa cum s-a oglindit ea în filmele anilor ’60 și ’70, e un pavilion jucăuș cu greutate istorică. Danemarca îngheață timpul într-un setting hiperrealist, fantastic și lugubru. Germania e politică: Maria Eichhorn evacuează viața din pavilion, sapă înăuntrul lui, îl transformă într-un sit arheologic și creează toate premisele unei discuții complexe despre istoria construcției pavilionului, arhitectură și putere, dictatură și deconstrucția monumentalului (în paginile catalogului, un interviu realizat de Dana Andrei cu inginerul Adrian Iordăchescu despre metoda revoluționară a tatălui său, Eugeniu Iordăchescu, de translare a unor monumente în București, în plină sistematizare demarată de Ceaușescu).

Iar dacă Maria Eichhorn scoate la iveală un spațiu gol, al vulnerabilității, prin eliminare, Pavilionul Poloniei e îmbrăcat aproape ritualic într-o instalație textilă semnată de Małgorzata Mirga-Tas. Inspirată de Palatul Schifanoia din Ferrara, artista construiește realități ale culturii rome, pline de detalii și atît de bogate cromatic, emoționante, deschizînd o întreagă discuție despre iconografie, subiect, minoritate, periferie. Printre numeroasele evenimente colaterale, la Istituto Veneto di Scienze, Lettere ed Arti, curatoarea Ilina Schileru a creat o expoziție dedicată atît femeilor rome (Strategii performative de rezistență), cît și pictorului de etnie romă Eugen Raportoru (Răpirea din Serai).

Pavilionul României e regîndit de artista Adina Pintilie. Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului, curatoriat de Viktor Neumann și Cosmin Costinaș, vorbește despre intimitate, despre înțelegerea și acceptarea propriului corp. Un proiect care este parte dintr-o cercetare amplă, al cărei debut a fost marcat de apariția filmului Touch Me Not (2018). Iar alături de expoziția din Pavilion care oferă o imersare mediată de ecrane de mari dimensiuni, la Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică trăiești o experiență de VR: vizitatorii intră în corpurile subiecților Adinei Pintilie, în pielea acestora, iar starea de neliniște dă naștere întrebărilor.

La final, Pavilionul Belgiei, Natura jocului, semnat de Francis Alÿs, acel loc în care am văzut publicul zîmbind fără oprire. Din 1999 încoace, artistul filmează jocurile copiilor în spațiul public (pot fi consultate online). În Pavilionul Belgiei ești înconjurat de ecrane și de joc. E o plimbare pe mai multe continente (Afganistan, Mexic, Congo, Elveția, Belgia), despre tradiție, libertatea jocului, puterea copiilor de a construi cu aceeași încîntare din orice li se dă, oriunde s-ar afla, în orice condiții dure. Uneori melcii, alteori țînțarii, uneori pădurile înzăpezite, alteori ruinele, praful, cioburile, nimicul devin prilej de joacă și iau locul, uneori, jocului absurd al războiului adulților. Libertatea copilăriei, spontaneitatea, fantasticul scufundat în realitate cu cea mai mare naturalețe, construcțiile hibride ale copilăriei, grotești uneori ori morbide, dar privite toate cu aceeași bucurie, avangarda ca o copilărie a artei: despre asta este vorba în Laptele viselor în 2022 la Veneția. E bucuria pură a vieții în toate aparițiile ei.

Daria Ghiu este critic de artă.