La Maison rouge sau arta ca experienţă
La Maison rouge, „Casa roşie“ – această denumire evocă un loc însîngerat, un loc „macbethian“ bîntuit de apariţii, un refugiu periculos. Numele ales acum cîţiva ani pentru un nou spaţiu parizian consacrat unor expoziţii neobişnuite îmi evocă de fiecare dată „casa“ din Neînţelegerea lui Camus, casa situată în pustietate, izolată, unde fiul ce revine pentru a-şi regăsi mama şi sora va fi ucis dintr-o inadvertenţă. Un spaţiu propice crimei. Un spaţiu unde asasinatele sînt posibile şi insecuritatea este permanentă. La Maison rouge din Paris, alături de Bastilia, confirmă, pe plan estetic, presentimentul de fiecare dată reactualizat că aici sîntem confruntaţi cu mărturiile extreme ale artei: nu opere, ci experienţe. Experienţe produse de artişti bolnavi psihic, cu expresii „dincolo de artă“, cu manifestarea durerii în ce are ea mai insuportabil. La Maison rouge e un loc al excesului. Azi mă gîndesc cu tristeţe că acest loc exemplar va dispărea în 2018, prin decizia lui Antoine de Galbert, care l-a creat. De ce? Poate din convingerea că trebuie să se pună capăt unei aventuri radicale care nu se poate eterniza și nici domestici: nimic mai străin acestui spaţiu decît temperarea angajării. Aici, mai mult ca oriunde, îmi amintesc de celebra frază biblică citată de Grotowski: „Pentru că nu eşti nici cald, nici rece, ci călduţ, te vomit“. La Maison rouge a fost un loc incendiar unde jăraticul n-a fost nicicînd stins.
Înainte de a se închide sîntem invitaţi la două experienţe unice, două manifestări care, dincolo de o identitate personală, dezvăluie amploarea unei tragedii colective a unui popor, a unei rase. Artistul, anonim sau individual, se constituie în mesager al comunităţii căreia îi aparţine. Şi tocmai această asociere între un destin colectiv şi o operă personală tulbură acum, căci, fără protecţii, arta se converteşte în experienţă biografică dublă, a artistului şi totodată a privitorului. Cînd am părăsit La Maison rouge am răsfoit un album cu instalaţii moderne inspirate de Marcel Duchamp şi, privindu-le, după mărturiile tragice al căror martor fusesem, am înţeles de ce le detest: opere sterile, neutre, opere unde artistul se protejează şi cultivă distanţa securizantă.
Cum să nu-mi pară indecent de reci şi „inteligente“ – le ştiu argumentele! – în raport cu opera unei pictoriţe rome, Ceija Stojka (1933-2013), revelată acum, artistă care, copil fiind, a trăit infernul lagărelor de concentrare? Ea restituie mai întîi amintirile „boeme“ ale poporului său în împrejurimile Vienei graţie unor imagini ludice şi luminoase – o exaltare a vieţii nomade şi comunitare –, unde energia cromatică şi simplitatea apariţiilor o afiliază marilor pictori naivi, de la Douanier Rousseau la artiştii din şcoala sîrbă. Copaci în floare, cîmpii înverzite, dansuri şi muzică… Timpul de altădată. Un proustianism paradiziac. Apoi intervin reprezentările lagărelor cu svastici emblematice şi corbi care înnegresc orizontul, ca în ultimul tablou al lui Van Gogh: prezenţa iminentă a morţii. Acestor imagini, pe spatele operelor, Ceija Stojka le adaugă adevărate poeme ale martiriului îndurat din partea soldaţilor germani care „urlau încît şi lui Satan i s-ar fi făcut frică“, iar poliţistele pudrate şi blonde impuneau inumane constrîngeri umilitoare: cuvintele se asociază imaginilor. Împreună, ele atestă oroarea trăită. Şi cum să rămîi insensibil la povestea fetiţei Ceija, căreia mama ei îi arată ascunderea printre morţi ca soluţie de salvare sau, mai teribil încă, la amintirea soldaţilor americani în lacrimi, îngroziţi de amploarea masacrului nebănuit pe care l descoperă tragic surprinşi, soldaţi derutaţi pe care supraviețuitorii din lagăre îi consolau? Dar artista de azi se revoltă cînd află că pe locul unui lagăr de odinioară se construieşte un complex alimentar, şi atunci ea îşi imploră „morţii“ să se trezească pentru ca nemţii să nu-i uite.
Pe de altă parte, pictoriţa romă propune imagini mai puţin epice, imagini emblematice, imagini sintetice al căror impact are puterea unui şoc, ca în pînza unde coexistă o iluminare stranie a lumii şi un braţ pe care observăm cifra tatuată a prizonierului. Se afirmă astfel un raport violent între dereglarea cosmică şi tragedia istorică. Sau cum să nu citez ochiul ce se deschide îngrozit pentru a explora masacrul uman? Supraveghere cosmică. Nu divină, ci doar manifestare simbolică a nevoii de încredere că cineva „vede“ ce se petrece între oameni.
În sălile vecine de la Maison rouge sîntem invitaţi la întîlnirea cu o figură inedită, Păpuşa neagră, şi ea o expresie a durerii, dar difuză, asociată condiţiei subalterne, devalorizante a comunităţilor negre din America. Păpușa e un dublu oferit copilului care se identifică cu ea şi o transformă în partener de coexistență ludică. În lume s-a impus imperialismul păpuşii albe, valorizată şi difuzată planetar, încît a sfîrşit prin a se constitui în partenerul electiv al fetiţelor de oriunde. Şi totuşi, descoperim aici, a existat şi o păpuşă neagră, păpuşa concepută şi cusută de dădace care se proiectau pe ele însele în aceste forme primitive, arhaice, aproape mitice. Ele sînt o expresie a unor femei adulte ce-şi afirmau identitatea în mod secret, anonim: păpuşi ale excluderii. Şi cum să nu le resimţim tragedia aflînd care le-a fost soarta, căci toate au fost marginalizate, uitate, sacrificate: în testele la care au fost supuşi copiii, pînă şi fetiţele negre alegeau „păpuşa albă“ ca alter ego. Alienare angajată de la cea mai fragedă vîrstă.
Privesc lumea păpuşilor negre şi îi resimt energia subterană, căci ele nu sînt decorative, ci dimpotrivă, încărcate cu o energie străină păpuşilor albe. Adevărate expresii rituale exilate într-o lume albă, dar identificabile ici şi colo în vechi fotografii de familie care le-au păstrat urma. Şi cum să nu rămîn nemișcat, îndelung, în faţa unei păpuşi „mascate“ – păpuşa albă cu obraji roz şi zîmbet pe buze, care se dismulează în spatele unei măşti de păpuşă neagră? Imagine ce pare împrumutată din Negrii de Jean Genet, dar aici totul e invers: păpuşa albă tinde să se ascundă sub masca neagră şi nu invers, ca personajele din piesa celebră. Lor le semăna Michael Jackson, care, negru fiind, voia să se „albească“. Mai simpatică îmi e păpuşa de la Maison rouge.
În faţa acestor tablouri şi păpuşi reunite am resimţit impactul artei ca experienţă. Aşa cum, cîteva zile mai devreme, văzînd ultimul spectacol semnat de Peter Brook, Prizonierul, mi s-a revelat că doar asemenea întîlniri se convertesc în amprente defintive, numai ele nu se uită. Şi poate de aceea m-am gîndit – şi, sper, l am înţeles din nou, mai bine, mai adînc – la Artaud, cel care a visat la spectacol ca la un „eveniment unic“. La Maison rouge auzeam ecoul profeţiilor strangulate.
P.S. O coincidenţă: La Maison Victor Hugo a organizat o expoziţie de artă brută, artă a bolnavilor ce îşi caută o şansă de acces la lumină prin desen şi culoare. Raţiunea naufragiată se revelează aici ca un univers fascinant tocmai pentru că e lipsit de repere. Şi totodată ca un apel la salvare – pasageră! – prin artă. Naziştii aveau să-i ucidă fiindcă erau „nedemni“ de societatea ariană şi sănătoasă pe care o proiectau.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Scena lumii, anii Dilemei (Editura Polirom, 2017) și Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira, 2017).