„Într-un fel sau altul toţi ne dorim o a doua viaţă”

11 aprilie 2012   ARTE VIZUALE

- interviu cu Gheorghe ILEA, artist vizual -

Tronicart 1300: Sala Dalles, Bucureşti, 12 martie-6 aprilie, 56 de capote pictate de artistul Gheorghe Ilea. Capote de Dacia 1300. Optzecist, asimilat picturii neo-ortodoxiste a anilor '90, Ilea este un „artist de anduranţă”, „capabil deopotrivă de răbdare – înţeleasă inclusiv ca disponibilitate spre solidă reflecţie – şi de înnoire, realizată inclusiv prin apelul la registrul ludic” (Bogdan Iacob). S-a născut în 1958 la Bucea, trăieşte şi lucrează la Zalău.

De ce aţi ales ca suport pentru noile dumneavoastră lucrări capotele de maşini într-o epocă în care şeicii (şi nu numai) îşi tunează maşinile, şi le îmbracă în aur şi diamante? Maşina e unul dintre obiectele-cheie pe care omul simte nevoia să îl personalizeze. De ce să lucrezi tocmai cu capota de maşină?

Ideea lucrului pe metal mi-a venit în 2007 şi nu se rezuma doar la pictarea acestuia, ci şi la operatii de sudură, tăiere, răzuire, un adevărat atelier mecanic trebuia să susţină acest proces. Am văzut aceste obiecte la o firmă de dezmembrări auto la Cluj. Nu am maşină şi am aflat cu adevărat cum arată o capotă de Dacia 1300 după ce hotărîrea mea era deja luată de a le picta.

Care e istoria picturii pe capote? Un proiect venit dintr-un gest compulsiv: în 10 luni – 56 de capote!

În 2007 planul de a picta pe capote nu era o prioritate, atunci, şi în anii următori, am încercat să continui seria de picturi cu bisericile de lemn.

În anul 2010, după câteva discuţii cu Mihai Pop de la Galeria Plan B, am observat că această temă îi stîrnea un anume interes. În august 2010 am vorbit cu fratele soţiei mele, Ionel Chiorean, sponsorul, programul „Rabla” era în plin avînt, şi ne-am înţeles să-mi trimită capote că mă apuc de lucru. Datorită acestor doi oameni a fost posibilă expoziţia „TRONICART 1300”, titlu compus şi din numele firmei.

Capota de Dacie are 100 cm înălţime, 124 cm lăţime, iar marginile laterale nu sînt paralele, partea de sus e mai îngustă cu 8 cm şi e arcuită cu 10 cm, iar cea de jos scobită cu 2 cm. E o formă foarte frumoasă, parcă desenată anume pentru a fi pictată. Are şi două denivelări pe faţă, o variantă are un şanţ la mijloc, alta două dungi spre lateral. Aceste obstacole la început m-au descurajat, dar cînd am început să pictez le-am folosit în compoziţia imaginii. De atunci mă tot uit la alte capote de maşini, dar nici una nu e aşa frumoasă.

Am primit 56 de capote pe care le-am pictat. Le-am curăţat şi le-am spălat, mi-am făcut o listă de teme, apoi gîndul a început să prindă viaţă. În aşa hal am fost absorbit de această muncă încît abia aşteptam în fiecare zi să pictez. Mijloacele mele de lucru erau arhaice, într-un fel îmi convenea că se potriveau cu suportul. Desenam pe folii transparente cu metoda pătratelor apoi transpuneam cu indigoul pe capota degresată şi pictam după aceea cu ulei.

A fost o surpriză să constat că suprafaţa aceasta nouă are textură, culoare, formă şi greutate diferită de la o capotă la alta. Un obiect iniţial de serie, dar după o perioadă de folosire, revopsire, lovire, are o personalitate distinctă pe care am respectat-o şi aşa am mers împreună.

Au început să se adune multe provocări: perioada comunistă, istoria acestei perioade ilustrată pe unul din simbolurile ei, amintirile copilăriei, fotografiile, revistele şi cărţile de atunci, dar şi perioada interbelică şi cea viitoare.

Am rămas în faţa capotei cu uimirea şi bucuria de a descoperi cum pot să pun un albastru, să aştern un roşu, ce bogat poate fi nuanţat un gri. Foarte mult m-au ajutat şi soţia mea, Livia, şi copiii mei, Oana şi Daniel.

Multe capote sînt extrase din copilăria dumneavoastră şi din viaţa de familie. E lumea din jurul dvs., o lume hibridă. Cum aţi descrie acest univers?

Am avut ocazia să trăiesc în medii diferite. M-am născut şi am copilărit în satul Bucea din judeţul Cluj, o zonă de dealuri şi păduri necooperativizată, unde oamenii aveau pămînt şi creşteau vite. Era în sat şi o fabrică de mobilă curbată unde se făceau scaune în principal pentru export. Unii lucrau şi la C.F.R. Simţul proprietăţii nu s-a distrus şi nici cel al responsabilităţii. Oamenii niciodată n-au primit nimic de la stat şi nici n-au aşteptat. O gospodărie trebuia să asigure cu hrană o familie pe toată durata ienii şi tot timpul. Oamenii aveau vacă, porc, găini, legume, fructe, apă, lemne. Nu exista un randament economic, în schimb erai independent. Se putea prăbuşi lumea în jur, familia rezista. Nu era o încrîncenare, totul era firesc. Nu ştiu prin ce minune dar copilăria mea n-am simţit-o comunistă. Nu aderam la ideile lor, mamei nu-i plăceau că nu-s credincioşi, iar unchiul meu care a făcut doi ani războiul şi şase ani a fost prizonier la ruşi, apoi a fost profesor şi a avut diferite funcţii în Oradea, nu-i suporta. În timp ce lucra la albine asculta Europa Liberă tare în grădină cu un radio Gloria agăţat de un păr.

La Zalău însă, cînd copiii erau mici, se lua curentul frecvent, apa rece se distribuia cu program, căldură iarna nu prea era şi alimentele de bază erau pe cartelă şi puţine. Mama în perioada interbelică juca în piese de teatru organizate de preotul satului, plecau şi în „turnee” în satele vecine în căruţe, cu steaguri tricolore, cu muzică şi mare veselie. În 1982 s-a sfinţit o nouă biserică în sat. Biserica veche de lemn nu a fost uitată, este întreţinută, iar în 2010 a fost reacoperită cu şindrilă. Era în sat un Cămin Cultural inaugurat în 1936, dar care a fost dărîmat de inundaţii. Preotul de acum a făcut cu ajutorul satului şi cu fonduri din Germania o nouă Casă de Cultură finalizată în 2004. A început să facă un Muzeu al satului cu lucruri vechi din gospodării.

Am vorbit prea mult de satul meu, dar cred că m-a influenţat fundamental şi în comportament şi apare des pe capote.

Pe o capotă aţi pictat Tricolorul.

Mi-e drag tricolorul doar că eu am vrut să pictez culorile principale: albastru, galben şi roşu. Aşa am făcut, dar nimeni nu mă crede, toţi cred că am pictat roşu, galben şi albastru.

Pe o altă capotă e Arsenie Boca.

Nu i-am citit scrierile dar îl respect că şi-a păstrat convingerile pînă la capăt. Cum să pictez un om avînd fotografia portretului, dar care ştii că peste cîţiva ani poate fi declarat sfînt? Asta înseamnă că şi acum este sfînt. Aşa că peste portretul lui am pictat umilele mele pătrate ca semn al limitei reprezentării imaginii cînd intră în joc alte dimensiuni ale existenţei.

M-am obişnuit să văd lumea din jurul meu prin arta care o fac. Este „limba” pe care o cunosc cel mai bine. Astfel îmi traduc situaţii noi sau le reevaluez pe cele vechi prin intermediul expresiei artistice, le înţeleg mai bine, aşa cred.

De la pictură figurativă la pictură abstractă, la colaj fotografic pictat. E o pictură hipnotică, care fie te loveşte brusc, fie se lasă înţeleasă după o privire ce trebuie educată. Care sunt sursele dvs.? Vă regăsiţi printre optzecişti? Vă simţiti parte dintr-o generaţie artistică?

Fiecare capotă are universul ei distinct. Asta pentru că de 10-20 de ani pictura mea e lipsită oarecum de unitate dar şi de uniformitate. Din totdeauna am pendulat între figurativ şi nonfigurativ. Am încercat printre altele să fac o muncă umilă de copist reproducînd obiecte: pahare, cărţi, pensule, pene, dar de multe ori apărea un moment în care pictura prindea propria ei viaţă. Încercam să surprind momentul prin cîteva tuşe apoi mă opream. Am încercat să pictez veste, haine tricotate, rochii, lăzi de zestre, peisaje din natură, imagini după fotografii, flori, lucrări abstracte, în toate aşteptam acel moment să prindă viaţă. Uneori venea, alteori nu, uneori continuam prea mult să pictez şi stricam totul.

Capotele mi-au dat o libertate maximă, trebuia să existe însă o legătură perfectă între subiectul pictat, modalitatea de execuţie, expresivitatea plastică şi capota în sine cu toate caracteristice ei.

De aceea apar fotografii în care nuanţele de sepia sînt respectate, ca în „Mama şi mătuşa zburînd cu avionul”, o imagine delicată în care avionul e un decor pictat, fotografie care se practica în perioada interbelică.

Tot la fotografii – „Ceferiştii” – în două ipostaze apare şi tatăl meu. În prima, personajele încearcă să prindă contur într-o lume şi un timp învăluite de griurile iernii. În cealaltă, tot atunci făcută, pierduţi în timp, din fotografie privesc şi ei cum peste zeci de ani apare un deget pe calea ferată. E degetul meu mare de la mîna stîngă care ţine fotografia. M-am hotărît să-l pictez pentru că mi se părea cromatic şi ca apariţie potrivit mai ales că avea sub unghie violetul de la „Rochia lui Penji”, lucrarea pictată înainte. Penji e străbunica Liviei care împreună cu fiica ei au făcut o pasiune din cusut şi erau foarte pricepute la confecţionatul rochiilor.

Alte două fotografii sînt „Şantier I” şi „Şantier II”, unde tatăl meu apare în grupul de muncitori care lucrează la construirea unui drum. Prima fotografie pare o regie de film, toţi cu ciocane în diferite poziţii, în zona centrală se descompune mişcarea de lovire a pietrei în trei secvenţe. Alţii ţin în mînă un boloboc, o sfoară, un metru. Cred că se plătea bine pe atunci munca pe şantier, dar faptul că sînt atît de convinşi de utilitatea muncii lor îi plasează acum într-o lumină extraterestră. De aceea am pictat umbrele proiectate pe piele în albastru. Toată lucrarea e pictată în tonuri de ocru şi brun, doar cerul l-am făcut albastru. Cînd am luat capota de pe şevalet (am un şevalet făcut de mine) mi-au rămăs urmele palmelor pe cer, le-am lăsat aşa ca respect pentru munca manuală pe care au făcut-o.

În capota „Albumul” (ca toată lumea, făceam fotografii alb-negru cu film Azomureş) am pictat cîteva imagini cu Livia şi copiii încadrate de film. După vernisajul de la Sala Dalles am chemat-o pe Livia să-i arăt ceva. Pe film scrisesem: Livia, te iubesc. Nimeni nu a observat înainte, nici ea, nici copiii.

„Capota roşie” era aşa de frumoasă original, încît am lăsat-o cum era, am pictat doar bocancii într-un colţ.

La „Abecedarul meu”, pe cuvîntul „cerul”, din „Cerul este albastru” era o pată pe care am pictat un Mig rusesc care brăzdează cerul patriei. Dacă nu ştii, nu-l vezi.

Pe prima capotă „Second life”, jumătate am lăsat aşa, pe cealaltă jumătate am pictat un model de Auburn 85 foarte frumos, roşu ca o maşină de vis. Într-un fel sau altul toţi ne dorim o a doua viaţă. Capotele astea au avut şansa deocamdată să scape de topire.

Cum vi se pare că s-a schimbat lumea în ultimii 20 de ani? Pînă la urmă renunţaţi (temporar) la pînză şi faceţi o pictură extrem de diversă stilistic; duce cu gândul la pop art. E şi un manifest al societăţii contemporane? 

S-a schimbat mult. Pare ciudat, dar atunci pictura şi banii mi se păreau două lucruri total diferite. Era bine dacă la o expoziţie nu vindeai sau nu-ţi achiziţiona statul lucrări, însemna că putea fi ceva de valoare în ceea ce făceai. În personala de la Etaj III/IV de la Artexpo în sala Rondă din 1992 scopul important încă era să fie bune lucrările şi să placă cunoscătorilor. Despre partea cu vînzările mai puţin. Nu erau galerii particulare pe atunci care să valorifice munca tinerilor. Au început achiziţiile la Ministerul Culturii, mi-au luat şi mie lucrări. Am rămas cu acest obicei să nu pun banii pe primul loc ci calitatea lucrărilor, dar banii sunt azi o problemă.

Cred că aveţi dreptate cu tenta pop din seria de capote. E o istorie scurtă, romanţată, ciuntită şi subiectivă a românilor pictată pe un simbol al comunismului, Dacia 1300. Chiar şi „Made in China”, austeră şi minimalistă, are pe verso un comentariu la fel de adevărat, Made in România.  

Ultima capotă  pictată – „Cîntă un ansamblu muzical Cazac” –  reprezintă interiorul unui vechi aparat de radio cu lămpi, iar în partea de jos un grup de cazaci cîntînd. Imagine luată din revista „Uniunea Sovietică” din 1964. Cînd a apărut radioul, lumea credea că cineva trebuia să fie înăuntru. Cînd a apărut cinematograful şi era proiectată o locomotivă care venea spre sală, o parte din lume striga. Ştiu un caz concret cînd cineva a fugit din sală. Desigur, azi nimeni nu mai crede asta, dar în straturile profunde imaginile rămîn. Şi în artă, cu toată camuflarea, imaginile care ne-au marcat răzbat. Viaţa noastră, ca şi arta noastră, vorbeşte despre noi aşa cum sîntem.

Interviu realizat de Daria Ghiu

Foto: B.A. Bordeianu

Mai multe