Întoarcerea la poveste - Arles 2012

De 42 de ani, Arles este capitala fotografiei. În fiecare vară, „Les rencontres photographiques“ îi aduc în micul orăşel din sudul Franţei pe cei mai importanţi artişti vizuali din lume. De la Henri Cartier-Bresson la Nam June Paik, de la Brassai la Peter Lindbergh – nici un artist fotograf consacrat nu a ratat aceste întîlniri. Dacă pînă nu de mult acest festival s-a concentrat pe vedete şi curente noi în lumea fotografiei, ediţia de anul trecut a adus o schimbare interesantă de perspectivă. Anume: mutarea atenţiei dinspre estetică spre conţinut (în general, e vorba de tematica socială). Democratizarea fotografiei – care se datorează în bună măsură camerelor foto digitale, portabile, tot mai accesibile şi, de cîţiva ani, omniprezente – a transformat radical această artă. Fotografia e tot şi, mai ales, peste tot. Acesta e şi motivul pentru care curatorii de la Arles au început să caute nu (doar) fotografii bune, cît imagini cu mesaj. Însă vedetele şi „clasicii“ nu lipsesc: Joseph Koudelka, Sophie Calle, Massimo Berruti sînt iubiţi în continuare – cu sau fără mesaj.

● Cîştigătorul de anul acesta al premiului „Découverte“, decernat în cadrul Festivalului de la Arles, e un artist special. Fotografiile sale nu propun o estetică nouă, nu promovează tehnici fotografice inovatoare, şi nici măcar din punct de vedere compoziţional nu sînt ireproşabile. În schimb, ele vorbesc, mai bine decît au făcut-o toate rapoartele organizaţiilor internaţionale, despre o tragedie umană. Fotoreporterul israelian Jonathan Torgovnik expune la Arles o serie despre victimele războiului din Rwanda. Sînt cîteva portrete ale femeilor violate în 1994, în timpul confruntărilor dintre hutu şi tutsi, fotografiate alături de copiii lor, născuţi în urma acelor violuri. Jonathan Torgovnik a stat de vorbă cu fiecare dintre ele şi a publicat un reportaj amplu în Newsweek. Fotografiile premiate acum la Arles sînt parte a documentării acelui material. Ele readuc în actualitate un moment aproape uitat din istoria recentă. O fotografie face cît o mie de cuvinte.

● Fondat în 1970, acesta e cel mai vechi festival de fotografie din Franţa. Şi unul dintre cele mai vechi din Europa. Acestui festival i se datorează, printre altele, şi „canonizarea“ fotografiei, după ce, vreme de aproape un secol, fotografii s-au zbătut să cîştige un statut pentru arta lor. Anul acesta, cînd se sărbătoresc 30 de ani de la fondarea École nationale supérieure de la photographie (ENSP), festivalul oferă şi o secţiune retrospectivă în care a invitat artişti absolvenţi ai acestei facultăţi. Pentru profesionişti, e fără îndoială una dintre expoziţiile cele mai interesante (din cele peste 60 prezentate), căci aici sînt expuse portrete individuale şi de grup ale unor artişti din mai multe generaţii. Însă criticii de artă au fost mai puţin impresionaţi. Iniţiativa lui François Hébel, directorul festivalului, a fost aspru criticată pe bloguri şi prin paginile culturale: cînd ai talent în stare pură, ce sens ar avea să încerci să găseşti corespondenţe între generaţii, sau cine ştie ce subtilităţi academice? Totul ar fi doar o ambiţie absurdă născută dintr-o frustrare şi mai absurdă – aceea de a demonstra că există o „şcoală franceză“ valoroasă, care „şi-a adus aportul“ la consacrarea unor curente & estetici fotografice. Însă asemenea mesaje pică foarte prost la Arles, acolo unde publicul (profesionist) nu e prea interesat de valorile naţionale, ci doar de talente individuale. Talente pe care ENSP nu le-a furnizat pînă acum. Uitîndu-mă în jur, la ce se întîmplă în România, îmi dau seama că nici aici fotografii valoroşi nu sînt „produşi“ în şcoli de profil, la UNATC sau la facultăţile de artă. Mă întreb: e vina şcolii sau meritul artiştilor?

Foto: J. Targovnik