Franţa: un an de răscruce
Sînt perioade sau ani de răscruce pentru oameni, comunităţi, ţări. Le ignorăm cauzele precise şi doar iluziile unor discursuri strict „materialiste“ furnizează cauzalităţi precise pentru a motiva ce intervine ca perturbare imprevizibilă, ca dezechilibru periculos şi sfîrşeşte, deseori, în dramă. Istoria şi astrele, oamenii şi faptele se asociază pentru a produce asemenea agitaţii şi, printr-o coincidenţă, două expoziţii pariziene revelează complementar anul tragic al Franţei, 1871. El consfinţeşte zenitul unei împliniri şi totodată debutul unei decăderi. Confuzie de destine ale unei naţiuni care, ca într-o tragedie, se confruntă cu extremele unui scurtcircuit ce conduc de la strălucirea unui imperiu la prăbuşirea lui, de la triumful Canalului de Suez la catastrofa Comunei din Paris: vertij derutant, strict datat în acelaşi an, 1871.
La Institut du Monde Arabe, expoziţia consacrată Canalului de Suez se deschide cu acordurile subtil temperate ale marşului triumfal din Aida, operă comandată lui Verdi pentru a sărbători acest eveniment fără de seamăn care a permis joncţiunea între Mediterană şi Marea Roşie… Franţa şi Ferdinand de Lesseps s-au asociat cu Egiptul condus de un vicerege, Said Paşa, dornic de modernizare şi de independenţă faţă de Imperiul Otoman, pentru a accepta pariul „canalului“. Ideea nu are meritul ineditului, căci un faraon, Sesotris al III-lea, în secolul al XIX-lea î.Chr., a iniţiat deja primele lucrări, iar mai tîrziu canalul a fost salvat de nisipurile deşertului, rînd pe rînd, de împăratul Persiei, Darius, de faraoni succesivi şi chiar de împăratul Traian, binecunoscut nouă. Apoi, izolarea se impune peste acest teritoriu ce-şi închidea frontierele şi îşi pierdea autonomia. Canalul a rămas în pană ca o rană deschisă pînă cînd veneţienii au încercat, din motive comerciale, să-l redeschidă, fără succes. El va părea din nou, cîteva secole mai tîrziu, a fi o soluţie strategică pentru comerţul lumii şi, cu geniul ce îi era propriu, Napoleon, cu ocazia campaniei egiptene, ordonă să se facă cercetări şi proiectează realizarea canalului la început de secol XIX. Un grup de tineri entuziaşti, animaţi de idealurile utopice ale lui Saint-Simon, vor continua expertiza de teren, dar Egiptul nu le va acorda dreptul de a angaja lucrări practice. Abia în 1855 se semnează actul bipartit între Franţa şi Egipt, iar în 1859, Lesseps iniţiază acest şantier gigantic. El va dura zece ani şi va cunoaşte o reuşită deplină. În acelaşi timp, baronul Haussmann modifică Parisul, dărîmă vestigiile medievale, deschide bulevarde, desenează o altă hartă a capitalei. Cele două proiecte enorme sînt sincrone, Al Doilea Imperiu al lui Napoleon al III-lea le asumă şi le împlineşte: reuşite absolute, în Egipt şi în Franţa. Amprente definitive ale unui imperiu ce-şi manifestă impactul pe teritoriul lumii.
După zece ani de eforturi, deşertul e traversat de canal şi, în 1869, are loc deschiderea somptuos sărbătorită în prezenţa marilor demnitari ai Europei. Apoi e prevăzută celebrarea spectaculoasă pentru care Verdi compune Aida. Între timp, la Paris a izbucnit revolta Comunei şi, în 1871, Franţa nu-şi mai controlează deciziile, nici nu-şi mai poate respecta angajamentele: chiar reprezentaţia verdiană e anulată, căci decorurile trimise de la Paris au rămas blocate şi, în loc de septembrie, ea va avea loc pe 24 decembrie 1871… an fatal! S-a întors roata lumii, imperiul s-a descompus, iar Napoleon al III-lea a fost alungat. Totul s-a prăbuşit. Cîţiva ani mai tîrziu, englezii ocupă Egiptul şi Franţa pierde Canalul.
La cîteva staţii de metrou, la Petit Palais, o altă expoziţie, „Impresioniştii la Londra“, confirmă şi revelează dezastrul acestui fatidic an 1871. Aici, la intrare, nu mai auzim acordurile Aidei, ci vedem ruinele Parisului de-abia metamorfozat de Haussmann: Hôtel de Ville, Tuileries, coloana Vendôme la pămînt! Efectele unei revolte violente şi oarbe ce a neutralizat mitul Franţei, deja deteriorat prin înfrîngerea dezastruoasă în fața Prusiei. Ea i-a fost fatală „micului Napoleon“, cum îl numea Hugo pe succesorul derizoriu al lui Bonaparte. Foamea domneşte, iar un ger aspru îi sancţionează pe parizienii consternaţi. Un splendid imperiu sfîrşeşte brutal în mizerie şi penurie. Unde e fastul canalului şi al împărătesei Eugénie care l-a inaugurat, unde sînt splendoarea luminilor şi eleganţa saloanelor? În 1871, totul s-a destrămat. Pînă şi Opera construită de Charles Garnier se va deschide în absenţa familiei imperiale şi loja le va rămîne goală.
Sub impactul acestor evenimente, pictori nu încă celebri, care însă deschiseseră deja drumul novator al impresionismului, se refugiază la Londra, cu atît mai mult cu cît Anglia le facilitează decizia nepracticînd restricţii frontaliere. În 1871, Monet, Pissarro, Sisley părăsesc Parisul şi caută adăpost la Londra. Artiştii clipei care trece, ai timpului fugitiv iau drumul exilului… Cum poţi fi atent la variaţiile infinitezimale ale zilei într un spaţiu străin? Cum poţi privi detaliile naturii din jur cînd nu îţi e familiară? Privirea de proximitate poate rezista noii condiţii? Ce se schimbă, ce rămîne constant? Interogaţii ale exilului.
Expoziţia debutează prin pînze „academice“ care au meritul de a evoca situaţia oraşului cu cetăţeni îngheţaţi pe străzi, cozi la brutării sau copii înfometaţi. Iată ce refuzau pictorii care traversau Canalul Mînecii! Arhivele fotografice şi mărturiile plastice confirmă amploarea dezastrului. Unde e Parisul de acum un an? – mă întreb. Surprins, privesc imaginile unui Paris epuizat, sfărîmat în acest an blestemat, 1871. Carpeaux, celebrul sculptor oficial, va reveni de la Londra pentru a desena sicriul lui Napoleon al III-lea, care îi fusese un indefectibil sponsor şi în faţa căruia va leşina. Fidelitate afectivă! Sinistru, un ciclu se încheie.
La Londra, unde domneşte constant obscuritatea nocturnă a străzilor şi frecvent imprecizia ceţii, impresioniştii caută să-şi confirme vechile opţiuni fără a rămîne indiferenţi la noul mediu urban unde s-au refugiat. Exilul îi confruntă cu această întrebare: cum să rămîi tu însuţi şi cum să te integrezi? Cîtă emoţie în aceste viziuni panoramice din Hyde Park pe care le semnează Monet sau în aceste colţuri londoneze cu biserici neogotice şi comunităţi protestante pe care le propune Pissarro! Reperăm vechi motive şi totodată resimţim „înstrăinarea“ artiştilor.
Impresioniştii îşi vor manifesta atracţia specială pentru Tamisa, care traversează oraşul şi care le satisface apetitul pentru mobilitatea apei şi pentru inepuzabilul său joc de lumini. Fluviul devine centrul afectiv al acestor artişti care evită ordinea interioarelor burgheze sau poza afectată a prerafaeliţilor. Evident că operele celebre ale lui Monet marchează expoziţia: cursul fluid al Tamisei şi arhitectura severă a Parlamentului, cărora li se consacră, constituie un ansamblu antinomic ce înregistrează scurgerea timpului căci aici „e de necrezut cît de repede se schimbă totul“, spune uimit Monet. Aici el descoperă „ceaţa“, pe care o va picta cu obstinaţie, producînd reacţii ironice sau repulsii asumate. Un cronicar va spune că, privindu-i tablourile, are „senzația că nu şi-a şters ochelarii“. Pentru că Monet a urmărit trecerea de la lumina zorilor la apusul de soare şi, la înceţoşarea lumii, pictura lui pare a fi un ceasornic al mişcării solare. El e un amant al clipei şi, aşa cum a surprins-o pe pereţii catedralei din Rouen, o captează şi aici, departe de durerea Franței. Monet – un artist de geniu insensibil la cursul istoriei! Nici urmă de rană în ciclul londonez al celebrului exilat.
1871, an tragic. An de răscruce, aşa cum mai tîrziu vor fi 1914, 1917, 1939, 1956, 1968… 1989.
P.S. Privind aventura Canalului de Suez, nu mă puteam împiedica să-mi amintesc tragedia Canalului funest, Canalul Dunăre – Marea Neagră. Să nu-l uităm, jertfă inutilă!
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018).