Fotografiile excesului

Invitat la Montréal pentru a preda la universitatea UQAM, descopăr expoziţia World Press Photo şi pătrund sceptic – sau mai degrabă îndoielnic – în sălile care o adăpostesc. La Paris, vecin cu unul dintre reputatele locuri ale expansiunii fotografice actuale – La Maison Européenne de la Photographie –, am ratat numeroase expoziţii, dar aici îmi interzic o asemenea neglijenţă. În schimb însă, nefiind pusă sub semnul unui artist şi al unei identităţi, această panoramă riscă, îmi spun, să fie doar o enumerare de imagini, o perspectivă generală fără direcţie, nici alegere. Dar tocmai această libertate mă şi seduce: să văd starea lumii graţie atîtor obiective rătăcitoare care îi captează actualitatea. De fapt, asta mă seduce – absenţa unei singure priviri şi varietatea privirilor reunite!

Pătrund în expoziţie însoţit de o prietenă scriitoare, Oana Cajal. Ne oprim în faţa fotografiei premiate a lui Samuel Aranda... O cunoşteam, o uitasem, mi-o reamintesc şi ştiu acuma că e pentru totdeauna. Expert în imagini de război, Aranda captează silueta unei femei în întregime ascunsă de burka ce, graţie unei fisuri minuscule decupate în această citadelă a obscurităţii, îi lasă vizibilă doar un centimetru din faţa disimulată. Femeia yemenită e o întrupare a acestui integrism radical care a contaminat lumea musulmană şi căruia îi confirmă autoritatea fără de concesii. Privind-o îndelung, eroina fotografiei mi se pare a fi personificarea modernă a Eriniilor, aceste fiinţe nocturne, care agită tragedia greacă – ele îl urmăresc pe Oreste pentru a-i interzice liniştea după matricidul celebru! Această femeie ţine în braţe un corp tînăr al cărui bust nu poartă nici un semn identitar, bust gol, bustul unui om între viaţă şi moarte, care-şi caută refugiul alături de protectoarea total camuflată. Două corpuri, unul afişînd puterea religiei, celălalt – tragedia istoriei. Ele constituie împreună echivalentul tulburător al acelei Pietà marmoreene a lui Michelangelo, pe care, de secole, o admirăm în basilica Sf. Petru. Aceeaşi puritate a gestului, aceeaşi durere reţinută, dar cîtă intensitate tragică produsă de diviziunea violentă între veşmîntul negru şi pielea imaculată a lui: o pasiune îi leagă, dar o societate îi separă. Pietà a zilelor noastre pe care, puţin mai tîrziu, o voi regăsi într-un ziar: în urma atrocităţilor din Alep, de astă dată, un tată îşi ţine copilul adolescent ucis pe genunchi. Epoca noastră poartă însemnul acestor Pietà care revin tragic.

Avansez şi observ cum, fără încetare, două motive se impun: chipuri devastate de ură, voci urlînd al căror ţipăt mă asurzeşte în ciuda muţeniei fotografiilor, dezordine a corpurilor şi a spiritului pe fond de conflicte religioase mai degrabă decît politice, conflicte nutrite de o insuportabilă, oribilă energie vulcanică. Privesc cu oroare această aglomerare de chipuri ce-mi amintesc poemul lui Brecht care, privind venele umflate ale unui războinic, conchidea: „cît e de greu să faci rău“. Celălalt motiv e acela al lacrimilor – lacrimile celor ce şi-au pierdut rudele în urma tsunami-ului sau casele în urma crizei, lacrimile durerii fără de ură, lacrimile resemnării. Ele, în tristeţea lor, mă consolează şi-mi restituie o imagine a omului strivit, martir al naturii sau al societăţii, dar om care nu şi-a abandonat... umanitatea. Ceea ce ura exclude, durererea prezervă! Între urlet şi lacrimi, nu pot să fiu decît alături de lacrimi!

Fotografiile izolate te invită să te opreşti şi să le citeşti ca pe nişte nuvele vizuale, flash-uri existenţiale. Ca acest clişeu al unui fotograf bosniac, Damir Sagolj. În penumbra căderii de seară apar, asemeni unor umbre, unele lîngă altele, blocuri total similare ce impun un motiv repetitiv cu atît mai neliniştitor cu cît zecile de ferestre identice, care evocă Procesul lui Kafka, rămîn toate în obscuritate. Doar undeva, în centru, se detaşează clar luminat portretul dictatorului corean Kim-il Sung: icoană politică!... Apariţia, asemenea unui miracol biblic, a „ghidului absolut“, pare să confirme vechea replică a lui Hamlet că lumea „e ieşită din ţîţîni“. Dar cine îşi asumă sarcina de a-i restitui ordinea? Ca şi în Kafka, nimeni. Versantul comic al unei izolări înrudite îl furnizează un fotograf rus: Alexandr Gronski. Tot printre blocuri, dar de astă dată în plină zi, vedem arbuştii ce au crescut în dezordine şi s-au înălţat pînă la primele etaje: adevărată oază nebănuită! Acolo, în centru, o femeie în floarea vîrstei, ce pare protejată de orice privire, dar nu şi de aceea a unui obiectiv indiscret, face plajă goală puşcă pe un cearşaf întins cu grijă. O privesc, o reprivesc şi imaginea aceasta de o sexualitate intensă îmi apare ca un echivalent al paradisului în mijlocul unui cartier socialist. Femeia e singură, liniştită şi, la adăpostul copacilor, a întors spatele lumii pe care o ignoră. Mă întreb dacă fericirea ei nu provine tocmai din această uitare. Ea îmi apare ca o posibilă salvare diurnă, în timp ce portretul dictatorului corean ca o permanentă ameninţare nocturnă... El supraveghează lumea, ea o uită şi astfel se protejează. Asemenea acestui soldat canadian care, în mijlocul Afganistanului, şi-a delimitat cu saci şi cartoane un adăpost unde îşi satisface pasiunea de percuţionist. Şi el, înconjurat de tobe, uită lumea graţie unei însingurări (fotograf David Goldman). Uneori, îndrăznind să fim singuri, ne salvăm!

Inexpert în arta fotografiei, adopt privirea diletantului care recunoaşte lumea, dar totodată îşi exprimă dorinţa de a recunoaşte identităţi sau de a povesti istorii. De aceea prefer nu fotografia abstractă, savant elaborată, ci cea narativă, cu personaje şi situaţii. Ca aceea extraordinară, complexă a lui Paolo Woods: un studio de înregistrare cu toate instrumentele – consolă, căşti –, dar fără tehnicianul absent, unde, bizar, domneşte o frescă primitivă cu Cina cea de taină în timp ce în planul doi, în spatele sticlei protectoare, în faţa microfoanelor atent instalate, observăm o tînără călugăriţă africană. Privirea îi e luminoasă, pacificată, ochii îndreptaţi în sus: ea e imaginea împlinirii de sine. Cît aş vrea să-i aud vocea! Seara, acasă, cu gîndul la ea, ascult un Gospel!

Portrete, portrete, stereotipate sau schimonosite, dar niciodată îndrăgostite: lume fără iubire... Unul mă priveşte însă senin (fotograf Denis Rouvre). O bătrînă doamnă japoneză cu obrazul ridat ca pămîntul deşertului crăpat de atîta secetă: faţa ei – peisajul unei vieţi. Ochii îi sînt uscaţi, dar resemnaţi în faţa tragediei, căci e o supravieţuitoare a tsunami-ului. Totul atestă o linişte fără sentimente, nici lacrimi: doar seninătatea convine în faţa dezastrului. O pace adîncă, personală, o linişte... Vîrstnica doamnă îmi aminteşte figura unei eroine din celebrele filme ale lui Ozu. Eroinele sale cinematografice şi protagonista fotografică aparţin aceleiaşi familii. Dacă Ozu le-a relatat biografia ei, cine-i poate istorisi povestea? Ea e o enigmă şi de aceea nu ne puteam despărţi privirea de chipul său brăzdat de timp şi reconciliat cu soarta. Ea nu e o înfrîntă, ci o fiinţă ce se arată pacificată în faţa ororii care o depăşeşte şi pe care, zîmbind discret, o priveşte resemnată.

Totul e extrem aici, dar din acest voiaj agitat şi violent conchid, la ieşire, că ceea ce reţin sînt fotografiile excesului, fotografii care te invită să pătrunzi în inima lor pentru a inventa istorii sau dialoga cu fiinţe. Imagini ce produc o literatură personală, rezultat al dialogului între fotograf şi privitor. Fotografii dincolo de fotografii... Ele produc în noi o rezonanţă şi îmi amintesc de vorbele unui poem oriental: „în artă fiecare caută ceea ce îl face să răsune“.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).

Foto: Samuel Aranda