Elveţia, o ţară mică cu mari colecţii de artă
2011 este un an special pentru Elveţia şi România, marcînd aniversarea a 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări. Încă de la începutul secolului al XIX-lea, elveţieni atraşi de multiplele posibilităţi, oferite de această frumoasă ţară, au venit aici pentru a-şi găsi bunăstarea şi aici au rămas, contribuind în special la crearea sistemului poştal în România, la forarea puţurilor, la livrarea maşinilor şi motoarelor pentru vapoarele de pe Dunăre, la amenajarea grădinilor publice din Capitală şi la dezvoltarea fabricilor industriale şi a serviciilor. În 1880, guvernul elveţian deschidea un consulat general la Bucureşti iar, şase ani mai tîrziu, cele două ţări semnau un acord comercial. De atunci şi pînă la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, relaţiile nu au încetat să se intensifice, cunoscînd o perioadă de letargie în timpul comunismului. Începînd cu anii ’90, investiţiile elveţiene şi-au reluat ritmul, iar cooperarea în toate sectoarele de activitate s-a dezvoltat din nou. Astfel, după programul de cooperare derulat în perioada de aşa-zisă tranziţie a României, Elveţia a acordat României o nouă contribuţie nerambursabilă ce depăşeşte suma de 140 de milioane de euro, destinată reducerii disparităţilor socio-economice în cadrul Uniunii Europene extinse.
Elveţia este adesea percepută numai ca actor economic cu greutate. În general, se uită importanţa activităţilor culturale şi artistice care se derulează în Elveţia şi asupra cărora am ţinut să atrag atenţia cititorilor români. De aceea, profitînd de aniversarea a 100 de ani de relaţii diplomatice între ţările noastre, Ambasada are plăcerea de a publica, graţie bunăvoinţei şi deosebitei colaborări cu Dilema veche, două articole care pun în valoare două sectoare ale acestei activităţi culturale, dintre care unul implică o bogată şi intensă cooperare între cele două ţări. Sper ca aceste articole să resusciteze interesul pentru cooperarea culturală şi să dea naştere unor noi proiecte care să întărească prietenia dintre ţările noastre şi să promoveze arta în general.
(Livio HÜRZELER , Ambasadorul Elveţiei la Bucureşti)
Numărul impresionant de colecţii de artă şi muzee ale Elveţiei face parte dintre particularităţile mai puţin amintite ale acestei ţări. La o suprafaţă de 41.285 km2 şi o populaţie de 7,78 milioane de locuitori, Elveţia numără în prezent 1089 de muzee.
Din 1965 pînă astăzi, evoluînd între globalizare şi teama de pierdere a identităţii, numărul muzeelor s-a triplat, ajungînd de la 340, la numărul actual. În prezent, aproximativ o cincime dintre muzeele Elveţiei sînt muzee de artă, mai exact 180. Conform tradiţiei elveţiene, este vorba, fără excepţie, despre instituţii de sorginte civică.
Colecţiile de artă orăşeneşti şi cantonale concentrează teme diverse şi oferă o perspectivă amplă asupra evoluţiei artelor frumoase. Dezvoltarea acestor muzee s-a aflat în interacţiune cu activitatea Societăţii Naţionale de Arte Frumoase – care, începînd din 1839, a organizat în mod constant diferite expoziţii – şi cu adoptarea Constituţiei federale, în 1848. Una dintre misiunile importante ale cantoanelor şi oraşelor era, încă din acea perioadă, susţinerea şi promovarea artei, lucru care reflectă în mod pregnant caracterul federal al Elveţiei. Stabilitatea politică oferită de statul federal şi avîntul economic al secolului al XIX-lea au creat premisele ideale pentru înfiinţarea de colecţii de artă private. Deseori, aceste colecţii au ajuns în posesia muzeelor, prin donaţii sau dispoziţii testamentare, lucru care a susţinut evoluţia muzeelor de stat ale Elveţiei. Cu toate că statul a sprijinit şi promovat în mod constant manifestări şi proiecte culturale, a fondat şi finanţat Arhivele Statului, Muzeul Naţional, Biblioteca Naţională, Patrimoniul istoric, precum şi Fundaţia elveţiană pentru cultură Pro Helvetia, promovarea culturii federale se realizează pe o bază constituţională doar din anul 2000.
Viaţa culturală elveţiană şi-a deschis noi orizonturi prin pasiunea artiştilor înşişi, precum şi prin entuziasmul directorilor de muzee şi al curatorilor, oameni cu vederi deschise spre lume, care au ştiut să prezinte, în mod accesibil publicului, conţinutul muzeelor şi să înfăţişeze noile tendinţe. Mai mult, persoanele particulare iubitoare de artă participă la discursul artistic în calitate de mecena şi de donatori către muzee publice. Este de o rară valoare faptul că populaţia din Basel, prin plebiscit şi cu mijloace financiare colecţionate spontan, a făcut posibilă, în 1967, achiziţionarea de către Muzeul orăşenesc a două tablouri de Picasso. Impresionat de entuziasmul artistic al cetăţenilor oraşului Basel, Pablo Picasso a dăruit oraşului alte patru tablouri.
Colecţiile private îmbogăţesc muzeele publice
Istoria colecţiilor private de artă elveţiene se scrie cu precădere în secolul al XX-lea. Bancherii şi marii industriaşi, cuprinşi de pasiunea pentru artă, devin adevăraţi mecena şi, mai tîrziu, comercianţi de artă încununaţi de succes. Pe de altă parte, colecţionarii se arată impresionaţi de operele pictorilor elveţieni contemporani lor – de pildă, Ferdinand Hodler, Cuno Amiet, Félix Vallotton. Începînd cu 1908, iubitorii de artă elveţieni îi descoperă şi pe maeştrii impresionismului şi postimpresionismului francez – Monet, Renoir, Pissarro, Sisley, Gauguin, Cézanne, Van Gogh, artişti care trezesc entuziasm peste decenii şi care sînt astfel intens reprezentaţi în Elveţia. De asemenea, şi arta venind de dincolo de graniţele Europei a trezit interesul multor colecţionari elveţieni.
În jurul anului 1900, în Solothurn, Oscar Miller a început să achiziţioneze, cu mijloace limitate, artă contemporană elveţiană, urmat fiind de Josef Müller, fiu de industriaş, al cărui interes s-a extins în curînd şi asupra contemporanilor francezi ca Cézanne, Matisse, Braque, Léger, asupra spaniolului Picasso şi asupra culturilor din afara Europei. Alături de Müller se implică şi sora acestuia, Gertrud Dübi-Müller, precum şi Dr. Walter Schnyder, începînd cu anii ’20. În anii ’60, aceşti colecţionari au înfiinţat fundaţii pentru lucrările de artă deţinute, precizînd ca acestea să fie expuse în Muzeul de Artă din Solothurn. Prin aceste donaţii, într-un timp foarte scurt a luat naştere un muzeu de prim rang pentru arta elveţiană, ce dispune şi de un număr remarcabil de lucrări aparţinînd postimpresionismului francez (Van Gogh, Cézanne) şi epocii moderne.
În anul 1952, o rafinată donaţie de artă asiatică a dus la înfiinţarea unui muzeu pentru artă non-europeană, în Zürich. Donaţia venea din partea baronului german Eduard von der Heydt, care cumpărase în 1926 şi vestita colină a liber-cugetătorilor, „Monte Verita“, unde a ridicat un hotel în stil Bauhaus pentru oaspeţii săi internaţionali.
La preluarea colecţiei, oraşul Zürich a transformat conacul Wesendonck din Rieterpark într-un muzeu, care astăzi se bucură de consideraţie internaţională.
Conacul fusese construit în 1850 pentru negustorul de mătăsuri Otto Wesendonck, emigrat din Germania după 1848. Wesendonck a intrat în istorie prin mecenatul său generos în favoarea lui Richard Wagner, iar soţia sa, Mathilde Wesendonck, a fost muza compozitorului pentru ciclul Wesendonck-Lieder şi pentru opera Tristan şi Isolda.
Muzeul Rietberg din Zürich reprezintă cea mai importantă instituţie din Elveţia pentru artă non-europeană, alături de colecţia Baur, inaugurată la Geneva în 1964 – colecţie a Fundaţiei de artă est-asiatică aparţinînd lui Alfred Baur, producător elveţian de îngrăşăminte în Colombo/Sri Lanka.
O înzestrare extraordinară pentru Muzeul de Artă din Basel a însemnat, în anul 1963, donaţia de artă cubistă a bancherului Raoul La Roche din Paris. În anii ’20, prietenul lui La Roche, arhitectul elveţian Le Corbusier, a construit o vilă în Auteuil, lîngă Paris, pentru colecţia privată a bancherului. În scurt timp, structura a fost considerată ca fiind o operă de pionierat arhitectonic (ea adăposteşte astăzi Fundaţia Le Corbusier). Prin mecenatul său, La Roche a oferit oraşului Basel una dintre cele mai importante colecţii de artă cubistă.
În anul 1981, Muzeul de Artă din Berna a primit cea mai mare donaţie calitativă şi cantitativă din istoria sa centenară. Comerciantul de artă şi globetrotter-ul de origine braziliano-elveţiană Georges F. Keller a activat în anii ’20 la Paris şi, începînd cu anii ’40, la New York, în calitate de galerist, consilier al marilor colecţionari internaţionali, precum legendarul Albert C. Barnes. Graţie relaţiilor de prietenie menţinute la Berna, Keller a depus aici, încă din 1951, colecţia sa de tablouri. Pe lîngă operele lui Cézanne, Matisse, Renoir, Modigliani, Picasso, Dalí, Soutine, Utrillo şi alţii, Keller a lăsat, prin dispoziţie testamentară, mijloace suplimentare pentru achiziţionarea de opere ale artiştilor francezi din aceeaşi epocă.
Colecţionari şi artişti independenţi
Alături de muzeele de artă publice, se remarcă în mod deosebit apariţia, în ultimii 50 de ani, a unui număr impresionant de muzee private – în majoritate sub forma juridică a unei donaţii. În această categorie se înscriu colecţii importante de artă şi muzee dedicate operei unei personalităţi artistice. Farmecul acestor colecţii este sporit de faptul că unele au rămas în vilele proprietarilor, în care respiră încă atmosfera epocii şi personalitatea colecţionarului.
Probabil că primul muzeu privat al statului federal a fost ridicat în anii 1877-1888 la Geneva, de către iubitorul de artă Gustave Revilliod: Muzeul Ariana, o impresionantă construcţie ridicată în stil neoclasic pentru a adăposti colecţiile sale eclectice uriaşe. În aspiraţia sa didactico-enciclopedică tipică pentru secolul al XIX-lea, Revilliod a colecţionat neobosit picturi, sculpturi, ceramică orientală şi europeană, mobilă, obiecte din cositor, obiecte fine lucrate în aur şi argint, monede şi medalii, arme şi alte obiecte din Europa, cu scopul temerar de a prezenta dezvoltarea culturii prin produse artistice ale timpului. Încă de pe vremea sa, în ghidurile de călătorie, Muzeul Ariana figura printre obiectivele demne de vizitat ale oraşului Geneva. La moartea sa, în 1890, colecţia a devenit proprietate a oraşului Geneva, lucrările au fost examinate ştiinţific şi transferate în Muzeul de Artă şi Istorie. În prezent, după o restaurare încheiată în 1933, Muzeul Ariana găzduieşte colecţii impresionante de ceramică şi obiecte din sticlă.
Fără îndoială, cele mai importante donaţii de artă ale Elveţiei au fost transmise de Oskar Reinhart, oraşului Winterthur, în 1940 şi, respectiv, Confederaţiei Elveţiene, în 1958. Născut într-o familie de negustori cu un imperiu comercial de talie mondială, în care se cultivau interesul pentru artă şi mecenatul, Reinhart s-a retras la vîrsta de 39 de ani din afacerea familiei, dedicîndu-se pasiunii sale pentru artă. Înzestrat cu o cunoaştere obiectivă şi cu un simţ al calităţii infailibil, încă de timpuriu Reinhart a structurat bazele unui muzeu care să cuprindă colecţia personală, pe care dorea s-o expună public. O parte din această colecţie e reprezentată de pictura germană, austriacă şi elveţiană a secolelor XVIII-XX şi de 7000 de lucrări grafice din secolele XVII-XX, realizate, printre alţii, de Rembrandt, Goya, Toulouse-Lautrec – colecţie pe care a donat-o oraşului Winterthur. Oraşul a transformat vechiul gimnaziu în Muzeul Oskar Reinhart, inaugurat în 1952. Înconjurat de opere fundamentale ale colecţiei sale atît de valoroase – o incursiune prin istoria artei europene din secolul al XIV-lea pînă în secolul al XX-lea, cu accent pe impresionismul francez –, Oskar Reinhart a hotărît să-şi petreacă restul vieţii în vila spaţioasă „Am Römerholz“. Vila şi parcul sînt accesibile în calitate de muzeu al statului încă din 1970, conform dorinţei sale de a servi comunităţii prin propria colecţie de artă. După moartea industriaşului şi marelui colecţionar de artă Emil Georg Bührle în anul 1956, urmaşii săi au întemeiat o fundaţie în care au adunat 200 dintre cele mai importante lucrări ale colecţiei. Vila situată la marginea oraşului Zürich, lîngă locuinţa colecţionarului, a devenit accesibilă pentru public din anul 1960. De atunci, familia se ocupă de cheltuielile de întreţinere şi funcţionare. Bührle s-a născut în Germania, a studiat filozofia, literatura şi arta, apoi s-a stabilit ca industriaş la Zürich. Colecţia sa, realizată cu preponderenţă după Al Doilea Război Mondial, numără lucrări din pictura franceză impresionistă şi postimpresionistă. La aceasta se mai adaugă opere ale pictorilor aparţinînd grupării Nabis, ale foviştilor, cubiştilor şi ale reprezentanţilor Avangardei franceze, precum şi un segment de artă mai veche, ce cuprinde pictori olandezi din secolul al XVII-lea, pictori italieni din secolele XVI-XVIII şi o grupare de sculpturi gotice din lemn. Mai mult, în 1943, industriaşul a înfiinţat Fundaţia Emil Bührle pentru literatura elveţiană, în 1944 – Fundaţia Goethe pentru artă şi ştiinţă şi, în 1958, a dăruit Muzeului de Artă din Zürich o aripă utilă, cu multe posibilităţi funcţionale pentru expoziţii alternative. În 1987, John A. Brown i-a moştenit pe părinţii săi industriaşi şi colecţionari, Sidney şi Jenny Brown-Sulzer, şi s-a decis, către sfîrşitul vieţii, să înfiinţeze o fundaţie pe domeniul familiei, vila „Langmatt“ din Baden, care în 1990 s-a transformat în muzeu.
Tatăl său, inginerul de origine engleză Sidney William Brown, aparţinea generaţiei de fondatori ai concernului de electricitate Brown Boveri Company (BBC). Printre primii tineri elveţieni iubitori de artă, Sidney şi Jenny Brown au început în 1908 să colecţioneze impresionişti francezi, cu picturi de Picasso, Renoir, Monet, Sisley, Cézanne şi Gauguin. Şi astăzi se poate admira în totalitate galeria de tablouri de la „Langmatt“, o vilă construită în stil de casă de ţară englezească, a cărei autenticitate se păstrează din 1905. Muzeul se menţine prin mijloace proprii, susţinut financiar şi de sponsori, iar întreţinerea parcului o finanţează oraşul Baden.
Unul dintre cele mai impresionante muzee private recent instituite este Fundaţia Beyeler, înfiinţată în 1997 în Riehen, lîngă Basel. Ea oferă, prin cele cca 200 de opere expuse din colecţia privată a lui Ernst Beyeler, o retrospectivă a celor mai de seamă reprezentanţi ai modernismului, alăturată în mod neaşteptat sculpturilor din Africa şi Oceania. Începînd cu impresionişti tîrzii şi postimpresionişti – Cézanne, Van Gogh şi Monet –, colecţia cuprinde şi artişti ca Picasso, Braque, Mondrian, Kandinsky, Matisse şi Klee. Expresionismul american este reprezentat de Rothko şi Newman. Se pot admira şi opere de Baselitz, Kiefer şi Tapiès. Clădirea cu un etaj a ilustrului arhitect italian Renzo Piano se află într-o relaţie echilibrată cu natura şi arta, cu spaţii largi străbătute de lumina zilei. Sînt impresionante sala de expoziţie a Nuferilor lui Monet şi figura sculptată a lui Alberto Giacometti, oglindindu-se în heleşteul din faţa ferestrelor.
Prin dispoziţie testamentară, lucrările din galeria comercială aparţinînd lui Ernst Beyeler au fost scoase la licitaţie în 20 iunie 2011. Suma obţinută, cca 50 de milioane de lire sterline, constituie un capital de bază menit să acopere deficitul fundaţiei şi să o consolideze pe termen lung. Expoziţiile temporare prezentate de Fundaţia Beyeler sînt întotdeauna în raport cu artiştii deja prezenţi în colecţia permanentă. Expoziţia de vară din 2011 aduce împreună forma sensibilă a creaţiei lui Constantin Brâncuşi şi severitatea sculpturii în metal a lui Richard Serra, într-un dialog deschis şi coerent. Sculptorul român şi consecvenţa sa în reducerea formelor l-au determinat pe tînărul american să-şi găsească calea spre un minimalism radical.
Printre muzeele recent înfiinţate, notabilă este colecţia Rosengart din Lucerna, deschisă publicului în 2002, care cuprinde în număr mare opere aparţinînd lui Klee, Picasso şi artişti impresionişti. Donaţia a fost făcută de Siegfried Rosengart şi fiica acestuia, Angela Rosengart. Centrul Paul Klee din Berna deţine patru mii de opere ale artistului. Beneficiind de finanţare din partea statului şi deopotrivă privată, Centrul Klee a fost inaugurat în 2005, în arhitectura fantezistă a lui Renzo Piano.
Modul în care arta se oferă publicului – felul său de adresare – face ca Elveţia să consemneze, de mai mulţi ani şi în mod sistematic, mai multe intrări la muzee decît în cinematografe. În ultimii ani, vizita la muzeu face parte din industria de divertisment. Muzeul de astăzi este digitalizat, funcţional în reţeaua online, propune numeroase prezentări cu caracter de eveniment, toate în scopul de a-şi asigura atractivitatea în cercuri tot mai largi ale populaţiei.
traducere din limba germană de Lavinia G. POP
Foto: Expoziţie Alberto Giacometti, Fundaţia Beyeler, Riehen, Basel