Dincolo şi dincoace de adevăr

● [S.ocietate cu R.ăspundere L.i­mi­tată], Fabrica de Pensule, Cluj, concept & regie: Florin Caracala, dramaturgie: Alexa Băcanu / Alexandra Chițu / Ana Cucu Popescu / Petro Ionescu, cu: Alexandra Caras / Cătălin Filip / Alina Mișoc / George Sfetcu / Andreea Spătaru / Doru Taloș, muzică originală: bodoki-halmen zsolt, asistent muzical: /ka., video: Andrei Cozlac / Marian-Mina Mihai, desen: Lucia Mărneanu, responsabil producție: Simina Corlat, lumini, sunet: Attila Almási, Producător: Asociația Colectiv A. Spectacolul face parte din programul de producții Fondul Colectiv de Creație derulat de Colectiv A şi este co-finanțat de AFCN. 

Revenită în atenţia publică în ultimii ani, piesa Vizita bătrînei doamne de Friedrich Dürrenmatt a fost prezentată în viziuni regizorale care, mai mult sau mai puţin, s-au axat pe latura socială: sărăcie, moralitate, conştiinţă publică, dreptate etc. O nouă producţie, care porneşte de la textul lui Dürrenmatt fără a se limita la el, [S.ocietate cu R.ăspundere L.imitată], a fost realizată la Fabrica de Pensule din Cluj de Florin Caracala. Procesul de lucru a implicat patru dramaturgi care au scris scenarii fragmentare (nonnarative) după piesa originală, pe care le-au dezvoltat în două direcţii: perspectiva socială şi explorarea adevărului. Un rol esenţial în acest demers performativ îl are publicul care votează în diferite momente, alegînd direcţia iniţială, dar şi modul în care spectacolul continuă în punctele-cheie, căci structura arborescentă a show-ului permite combinarea textelor în mai multe variante de spectacol.

Această formulă de pseudo-teatru-sport are mai multe funcţii. Pe de o parte, sunt radiografiate teme cu vaste implicaţii pe mai multe planuri. Pe de altă parte, implicarea publicului ca decident parţial în derularea spectacolului duce la o formă de responsabilizare a acestuia şi la exersarea democraţiei (spectatorul votează în cunoştinţă de cauză – sunt oferite indicii pentru fiecare direcţie care va fi votată, echivalente ca rol cu programele politice în campania electorală – şi majoritatea decide). În această formă a spectacolului stă însă şi vulnerabilitatea lui. Spectacolul-joc este un format cu o evoluţie oarecum previzibilă, potrivit mai degrabă pentru un conţinut facil, de divertisment, decît pentru unul problematizant, de unde şi senzaţia de relaxare a publicului. Pe măsură însă ce lucrurile îşi arată consistenţa pe scenă, şi forma poate căpăta noi sensuri (precum deja menţionata responsabilizare a spectatorului). În acelaşi timp, vizio­narea unei singure variante de spectacol duce la frustrarea publicului, văduvit de privirea de ansamblu şi de posibilitatea de a compara versiunile (dar aceasta este o consecinţă asumată din momentul în care publicul acceptă formula de spectacol).

[S.R.L.] pune problema perspectivei şi a alegerii, a responsabilităţii individuale într-un grup, a modului în care adevărul personal devine adevăr absolut. Într una din scene, un spectator este invitat să decidă ce vor vedea ceilalţi: el priveşte un documentar video cu ajutorul unor ochelari VR, iar perspectiva lui, proiectată pe un ecran, devine adevărul tuturor. Prin urmare, o realitate filmată – subiectivizată prin intermediul camerei – este explorată cu ajutorul tehnologiei Virtual Reality de către o persoană care o prezintă unui public din unghiul său subiectiv de vedere; prin urmare, este a doua oară subiectivizată. Celor două filtre li se adaugă un al treilea, faptul că documentarul, avînd ca subiect realizarea acestui spectacol, este o ficţiune cu inserţii de realitate. Percepţia publicului din sala de spectacol este că priveşte realitatea, dar aceasta a fost mistificată deja de trei ori pînă a ajuns la forma care i-a fost livrată. Chiar şi spectatorul cu ochelari VR se mişcă printr-o realitate decisă de altcineva. Inserţii de realitate apar şi în alte momente, de exemplu, în interviul filmat cu regizorul Florin Caracala, care îşi prezintă atît o personalitate alternativă (la cea reală), cît şi o biografie prefabricată. Ce vedem în interviu este un construct docu-ficţional prin care o persoană reală, creatoare a spectacolului, se insinuează în propria creaţie ca personaj semi-real. Toate aceste perspective asupra realităţii demontează mitul adevărului absolut.

Perspectiva socială, prioritară în noile adaptări ale piesei lui Dürrenmatt, este ofertantă ca explorare, dar la reprezentaţia [S.R.L.] la care am asistat, majoritatea spectatorilor a votat pentru direcţia care explora adevărul. Însă datorită structurii arborescente şi a formatului, cele două direcţii ale spectacolului – socială şi despre adevăr – se intercalează, nefiind separate cu precizie (nici nu s-ar putea). În epoca post-adevărului şi a ­fake news, stabilirea realităţii obiective este utopică. Prima scenă a spectacolului arată imposibilitatea unei reporteriţe de a stabili nu doar adevărul – vinovăţii şi responsabilităţi – legat de crima comisă în numele/la cererea „bătrînei doamne“, ci şi un fir narativ al execuţiei asasinatului. Cum scena este plasată după încheierea acţiunii din piesa lui Dürrenmatt, ar fi trebuit ca ceea ce s-a întîmplat să aibă, măcar la nivelul faptelor, o succesiune clară. Dar asta nu există, căci fiecare personaj are viziunea sa asupra poveştii, cu vinovaţi şi victime. Este interesantă aici panoramarea comunităţii, căci dinamica de grup se schimbă postfactum: solidaritatea (motivată de cîştig) antefactum se dizolvă şi lasă locul denunţurilor.

Finalul accentuează faptul că realitatea este un construct, căci personajele umane aflate pe scenă sunt poziţionate diferit în poveste în funcţie de un context „desenat“ de Lucia Mărneanu, „luminat“ de Attila Almási sau coregrafiat sonor de bodoki-halmen zsolt. De altfel, sound-ul suprapus – o frază este repetată şi dezvoltată de fiecare actor, fiecare rostire are propria dinamică şi este redată audio repetitiv la un anume interval de timp astfel încît fiecare nouă rostire se adaugă celor deja existente pînă cînd textul devine neinteligibil – este cea mai bună metaforă a adevărului: o perspectivă personală asupra altor perspective personale.

Spectacolul lui Florin Caracala este un experiment. Şi ca orice experiment, îşi asumă riscuri. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Nicolas Freiss