Despre obiecte, umbre și imagini – interviu cu artistul vizual Ana TOMA

La Diptych Art Space din București (str. Plantelor 58) este deschisă, în perioada 7 iulie – 17 august, expoziția TOMAGRAPH. Pornind de la poemele unor scriitori contemporani, artistul vizual și editorul Ana Toma recompune relația imagine-text într-un stil care s-a dovedit a fi incomparabil în contextul artistic contemporan. Această manieră a ajuns recognoscibilă mai degrabă cititorilor de poezie, întrucît identitatea vizuală a Casei de Editură Max Blecher a fost întemeiată cu grijă de artistă, pe baza instalațiilor create. Expoziția poate fi vizitată cu o programare pe pagina de Facebook sau Instagram @diptych.artspace.

O mare parte din elementele folosite în construcția asamblajelor au, de cele mai multe ori, o proveniență ordinară, întrucît TOMAGRAPH își apropriază diverse obiecte de uz cotidian care devin pre(ten)țioase, atunci cînd fac parte din montaje. Iar cînd acestea nu se substituie impulsului creator, artista compune construcții de la zero, folosindu-se de ceramică, lemn, sticlă, hîrtie, carton, metal, existînd la fiecare pas al procesului creativ posibilitatea de a fi alterate, decontextualizate, destructurate.

TOMAGRAPH s-ar integra foarte bine în peisajul anilor ’60, cînd curentul arte povera prindea amploare și devenea tot mai tentant pentru artiștii italieni care își doreau să transgreseze limitele impuse de mediile tradiționale de creație, folosind, în schimb, materiale „sărace”, menite să disloce valorile susținute de galeriile contemporane. Dar aici nu este vorba despre eliminarea unor preconcepții în ceea ce privește arta, ci despre capacitatea unui personaj de a extrage și transporta sensuri dintr-un domeniu în altul, de a se exprima vizual cu instrumente literare, conturînd, de fapt, niște cronici tridimensionale ale volumelor unora dintre cei mai relevanți poeți contemporani. (L. Ț.)

Ana Toma, TOMAGRAPH sau, pur și simplu, Toma. Cine sînt acestea și ce vor ele, de fapt? Cînd ies la suprafață și cum se manifestă?

Mai întîi a(m) fost (și continuăm să fim) Toma&Toma, datorită proiectelor regizorale ale Cameliei Toma. Așa am descoperit scenografia, pe lîngă nenumărate lucruri minunate care se descoperă într-o familie cu adevărat fericită.

Am fost (și sper să mai am ocazia să fiu) chiar și Miriam Toma, într-o formație „de garaj”, pentru coloana sonoră live a cîtorva piese de teatru și în mici performance-uri, acompaniind la pian (ce altceva decît) versuri.

Pe lîngă proiectele mai mărunte de început, am început să aud rostit din ce în ce mai des și Ana Toma, odată ce am început să fac schimb de exigențe literare și artistice cu scriitorul Claudiu Komartin, alături de care am construit Casa de Editură Max Blecher, fiind unul dintre primii oameni importanți care mi-au încurajat căutările și experimentele.

De ceva vreme a ieșit la suprafață și TOMAGRAPH, titulatură aleasă ca un fel de „nume de scenă” pentru inițiative personale, din dorința de a păstra distincte celelalte „roluri”. Între timp, cu ajutorul Soranei Greucean / Les Aubergines, acesta începe să devină brand. Nu aș fi crezut că cineva își va înrăma vreodată o carte poștală cu un detaliu de lucrare ori că se va lăuda cu un tricou marca TOMAGRAPH.

Te exprimi vizual, muzical și, uneori, cu ajutorul teatrului, dar totodată te confrunți zilnic cu sarcinile birocratice ale editurii pe care ai co-fondat-o. Cum ai ajuns astăzi în postura aceasta care impune multiple competențe?

Răspunsul standard ar fi „văzînd și făcînd”. Văzînd (și constatînd cu dezamăgire) cum au apărut disocieri în plan artistic și încercînd, prin evenimente, să invităm scriitori, artiști, muzicieni ș.a.m.d. care au ocazia să creeze laolaltă ceva mai mult decît un simplu produs cultural definit cu sintagme de tipul „interferențe/confluențe artistice”.

Ai studiat grafică la Facultatea de Arte din Timișoara. Cum s-a produs trecerea de la grafică la asamblaje/instalații? În lucrările tale, pare că scenografia se întrepătrunde cu designul grafic, devoalîndu-și volumele și umbrele.

Asamblaje făceam dintotdeauna, în joaca din „atelierele” revendicate prin casă, ori în spatele fotoliului din sufrageria bunicii mele: obiecte în balans legate cu sfoară, colaje tridimensionale perisabile, o păpușă rămasă prizonieră pînă în zilele noastre într-un borcan cu apă, hîrtii catalogate în funcție de texturi. În liceu descopeream deja felul în care uneori placa de gravură e mult mai ofertantă din punct de vedere estetic față de lucrarea în sine.

Mai apoi, pe lîngă studiile tradiționale și o bursă Erasmus destupătoare-de-minți la Paris, am lucrat cărți-obiect care deveneau din ce în ce mai hibridizate. La Timișoara am avut parte de îndrumarea și de toată susținerea artistului Daniel Apostu Teodorescu, chiar și atunci cînd a devenit limpede că voi „migra” în alte zone de expresie artistică.

Fiindcă am avut ocazia să manipulez lumini de scenă, am regîndit felul în care eclerajul influențează obiectul expus/fotografiat și am început să cred că umbra aruncată poate fi chiar mai importantă decît lucrarea în sine.

Cînd am discutat despre lista lucrărilor care sînt expuse în acest moment la Diptych Art Space din București, am observat că titlurile lor corespund cu cele ale volumelor de poezie. Astfel, m-am gîndit că, de fapt, lucrarea devine finală în momentul în care este armonizată în formatul și detaliile specifice unei coperte de carte.

Sensurile multiple ale lucrărilor nu se devoalează atunci cînd sînt privite într-o galerie, ci doar după o lectură integrală a cărților de care acestea aparțin și de unde împrumută sau, mai degrabă, traduc imagini. Rămîne în sarcina cititorului să le (re)descopere printre poeme.

Negociezi cu scriitorii în ceea ce privește coperta volumului?

Recunosc că nu accept nici un fel de sugestie înainte de a propune eu o ilustrație – mă blochez total fiindcă se dezechilibrează acel „ritual” pe care îl respect de fiecare dată cînd concep o instalație: notez, recitesc cartea de cîte ori e nevoie pînă se conturează o imagine mentală care să surprindă atmosfera volumului în ansamblu, nu doar pornind de la imaginea unui vers. Abia apoi ating ustensilele.

Seria „Rejected” se referă la acele lucrări care nu au mai devenit copertă de carte fiindcă autorii nu au rezonat cu ele, uneori din motive care mi s-au părut, să spunem, surprinzătoare. Însă, de multe ori, a doua sau a treia variantă a fost cea cu adevărat potrivită.

Negociez îndelung în mintea mea, în special cu cei care nu mai sînt. Și uneori îmi e ciudă că nu ripostează. Ori mă prefac că mă dezaprobă, că se minunează, că am făcut ce trebuie.

Simți că, de fapt, prin prisma distribuției volumelor de poezie, lucrările tale sînt expuse mereu? E prima oară cînd ai o expoziție în București, iar pînă acum ai avut doar două, în 13 ani de cînd ai început să faci asta.

Am expus, după îndelungi insistențe, la Galeria Triade din Timișoara, la Muzeul de Artă Comparată din Sîngeorz Băi și la Diptych Art Space din București, deși nu țineam să (mă) expun – a se remarca și absența răsunătoare din expoziții colective. Spun mereu că ceea ce fac eu și-a atins deja scopul, instalațiile avînd ca destinație spațiul bidimensional al copertelor sau al afișelor care circulă în librării sau online. Sigur că unele lucrări arată mai bine în realitate. Dar probabil cele mai multe dintre ele apar în cea mai bună versiune a lor în unghiul găsit pentru copertă, la fel cum, atunci cînd ne fotografiem, vrem să arătăm doar the good side.

Spuneai într-un interviu că, atunci cînd oamenii se uită la copertă, nu își dau seama dacă e o randare pe calculator sau nu. Asamblajele tale sînt realizate „pe viu”, cu diverse materiale sau obiecte apropriate, această tehnică a ta conturînd un soi de design grafic analog.

Într-adevăr, singurele intervenții digitale sînt eliminarea fundalului și, acolo unde se impune, minime denaturări cromatice. Observînd discret reacțiile vizitatorilor care erau familiarizați cu volumele publicate la Casa de Editură Max Blecher, am constatat că, pentru cei mai mulți dintrei ei, a fost o surpriză faptul că se întîlnesc cu imaginea de pe copertă „în carne și oase” – un fel de revedere cu un prieten pe care, altfel, l-ar fi cunoscut doar virtual.

prezentare și interviu realizate de Lina ȚĂRMURE

Credit foto: R. Năstase