Cînd curatorul tace - impresii de la dOCUMENTA (13)
Am plecat înspre Kassel cu articolul lui Matei Martin în buzunar şi cu gîndul că mă întorc în acest oraş după cinci ani şi că le voi întîlni pe Lika şi Anca, prietenele mele de la ECLA cu care, în 2007, ne-am jurat că, orice ar fi, vom merge doar împreună să vizităm Documenta. Matei Martin a realizat în articolul lui un review al presei germane despre dOCUMENTA (13), o ediţie boicotată cu mult timp înaintea deschiderii oficiale, curatoarea Carolyn Christov-Bakargiev fiind criticată pentru faptul că nu a dorit să anunţe din timp lista artiştilor şi că practic expoziţia pe care a propus-o nu stă sub semnul unui concept general, un „ceva“ care să lege totul şi să fie un reper pentru vizitator.
Sub impresia că Documenta, unul dintre marile evenimente de artă ale lumii, nu ar fi locul potrivit pentru asemenea jocuri curatoriale (lipsa unui statement dominator şi accentul pus pe modul în care „ia naştere o operă de artă“, pe proces şi cercetare), am plecat, sceptică, la drum. Două zile nu sînt suficiente. Dar expoziţia, presărată absolut prin tot oraşul, nu te constrînge în nici un fel. Tocmai asta e una dintre ideile curatoarei: ea generează, prin acest show, o coregrafie „fără armonie şi frenetică“, în care participanţii „nu sînt încurajaţi să se sincronizeze, ci să aibă experienţe paralele“. Nestînd la umbra unui concept puternic, expoziţia demonstrează că obiectele expuse îşi pot purta singure de grijă, misiunea curatorului e aceea de a le da această posibilitate, această „apropiere temporară“, o punere la un loc de realităţi diferite, care să se aşeze la egalitate, fără ierarhii impuse şi care să nască sens sau nu. De aceea, Carolyn Christov-Bakargiev aşază totul sub semnul lui poate: lipsa certitudinilor e pozitivă, să reduci arta la „o explicaţie unică, la o întrebare, subiect sau paradigmă“ este imposibil şi eronat.
Cînd vorbesc de realităţi diferite care împart acelaşi spaţiu, mă gîndesc nu doar la lucrări de artă („graniţa dintre ce este artă şi ce nu este artă devine mai puţin importantă“, scrie curatoarea), ci şi la obiecte personale, la o întreagă arheologie ieşită la suprafaţă. Asta se întîmplă în Rotunda, supranumită creierul expoziţiei, în Muzeul Fridericianum, considerată de unii critici capodopera acestei ediţii. Te loveşti de fotografiile realizate de Lee Miller, iubita lui Man Ray, în apartamentul lui Hitler, de o altă fotografie cu aceasta pozînd în baia lui, pe 30 aprilie 1945, ziua cînd Hitler şi Eva Braun se sinucid; pudriera Evei Braun; un prosop cu iniţialele A.H. Apoi naturile moarte ale lui Giorgio Morandi; sculptura lui Sam Durant făcută în marmură de Carrara, dar care se joacă cu percepţia ta, pentru că pare un sac cu pudră de marmură; Radioul cehoslovac 1968, un exemplu de „non-artă“, un non-radio dintr-o cărămidă, al artistului ungur Tamás St. Turba. Mergi de la un obiect la altul, pînă ajungi de unde ai plecat, la micuţele „Prinţese Bactriene“ (2500-1500 î.Hr.), „de dimensiunea unui smartphone“. Nu e vorba de o istorie, de o arhivă, ci de „condiţii contradictorii“, de poziţii „în şi cu lumea“. Şi de aici ajungem la o altă dorinţă a curatoarei de a marca faptul că Documenta, născută în 1955, se fundamentează pe traumă, pe urmele lăsate de cel de-Al Doilea Război Mondial. Este o stare a minţii, şi nu un eveniment apărut ca moştenire a expoziţiilor universale (aluzie la Bienala de la Veneţia?). O expoziţie născută din traumă şi care vrea să îşi piardă statutul strict artistic, fiind deschisă în mod egal către fizică, biologie, antropologie, economie, literatură.
Fiecare spaţiu e o expoziţie în sine. Iar una dintre experienţele senzoriale puternice se produce chiar la intrarea în Muzeul Fridericianum. De-o parte şi de alta dai de spaţii aproape goale. La dreapta ta, trece prin tine briza creată de Ryan Gander, parcurgi o sală albă, cu o singură lucrare discretă pe unul dintre pereţi, din arhivele Documenta, o întoarcere la cea de-a doua ediţie a expoziţiei, din 1959. La stînga ta, în mijlocul unui alt spaţiu gol, e scrisoarea de refuz de a participa la Documenta, a lui Kai Althoff. O muzică te cheamă spre a doua sală, tot goală, dar umplută cu instalaţia sonoră a lui Ceal Floyer. Versurile în buclă ne obsedează: „I’ll just keep on/’Till I get it right“. Melodia îi aparţine lui Tammy Wynette, dar artista elimină falling in love, din acest refren. Spaţiile generoase de la intrare devin locuri de „intrare în atmosferă“, de intrare într-un organism, într-o burtă. Un coridor întunecat ascunde extraordinarele diorame apocaliptice (visul american spulberat) ale artistului american Llyn Foulkes. Într-un alt spaţiu, de data asta luminos, tapiseria lui Goshka Macuga te plasează aici şi acolo în acelaşi timp. E o suprapunere de realităţi, o lucrare care are la bază imagini surprinse la două evenimente culturale, în Kassel şi Kabul.
Hauptbahnhof este unul dintre spaţiile generoase pentru dOCUMENTA (13), aripa sudică, cea nordică şi inima gării. Plimbarea video – cu Iphone şi căşti – pe care Janet Cardiff şi George Bures Miller o propun, te face să mergi înainte şi înapoi prin gară, timp de 26 de minute. O voce îţi indică pe unde să o iei, unde să te opreşti să asculţi atent, imaginile de pe Iphone îţi arată exact cadrul pe care îl vezi cu ochiul liber, doar că pe acel ecran mic e un video, o coregrafie, un alt tren decît cel pe care îl vezi tu acum, alţi oameni, interpreţi, porumbei. La un moment dat eşti derutat, imaginile se suprapun, nu mai ştii care este realitatea din jurul tău, şi cea a ecranului. Întinzi mîna ca şi cum ai filma tu, dar nu o faci, totul ţi-e deja dat. Te simţi parte dintr-o comunitate, a celor care fac şi ei acelaşi tur, dar în ritmuri diferite. Cardiff/Miller au creat şi un termen pentru ceea ce fac ei: cinema fizic. Eu sînt şi nu sînt acolo. Sfidez timpul.
Cu lucrarea asta pe piele, ca o experienţă care te împresoară, continui vizita Documentei la gară. Mă opresc atent şi privesc demonstraţia lui Rabin Mroué despre folosirea telefoanelor mobile în timpul revoluţiei din Siria (camera ca prelungire a corpului).
Documenta te duce şi la Muzeul de istorie naturală, Ottoneum. Acolo lucrările se strecoară prin expoziţia permanentă. Îţi aminteşti lucrarea lui Pratchaya Phinthong de la Fridericianum? Sleeping Sickness, cuplul adormit de muşte ţeţe – transformate în bijuterii, erau în aşa fel expuse încît vedeai de pe geam tocmai muzeul de Ştiinţe naturale. Trebuie să ridici privirea, să priveşti în jur, să-ţi faci propria coregrafie. La documenta-Halle, accentul este pus pe pictură. Gestul pe care îl facem cu toţii pentru a vedea desenele lui Gustav Metzger, care au supravieţuit actului său distructiv, este tot desprins dintr-un balet improvizat: ridici şi cobori catifeaua grea, te uiţi pe furiş.
dOCUMENTA (13) are loc nu doar la Kassel, ci şi în Kabul, Alexandria şi Banff. În fiecare dintre aceste locuri, e pusă în mişcare una dintre cele patru ipostaze în care artiştii şi gînditorii se află astăzi: pe scenă, în stare de asediu, într-o stare proprie visului sau la adăpost, retraşi. Stări care cartografiază deopotrivă starea lumii contemporane.
După 12 ediţii, această expoziţie pare că se redirecţionează şi devine prilejul unui discurs despre originile artei, împotriva discursurilor de putere. De data asta, puterea vine sau nu din obiectele expuse. Arta trebuie înainte de toate trăită senzorial, de aici şi întoarcerea curatoarei asupra teoriilor lui Rudolf Arnheim, din anii ’50: „am neglijat darul înţelegerii lucrurilor prin simţuri“.
Nu am vorbit deloc despre Karlsaue Park, uriaşul parc baroc este şi el parte din expoziţie, cu un număr copleşitor de lucrări. Faci o plimbare în sine, cu opriri discrete. Acolo s-a petrecut şi ultima noastră experienţă la dOCUMENTA (13): în mijlocul construcţiei artistului Gareth Moore, aflată încă în parc, dar aproape de limitele lui, cu propriul lui orar. Un habitat construit de-a lungul unui an, numai din lucruri găsite în Kassel, perfect funcţional, autonom şi insolit. Un spaţiu liminal al artei, un fel de prag pentru sute de posibilităţi.
Daria Ghiu este critic de artă.
Foto: D. Ghiu