Artele vizuale în 2021 – aproape de aproape
Întrebarea care nu mi-a dat pace de-a lungul anului 2021, și pe care am și adresat-o în repetate rînduri artiștilor și curatorilor, se referă la privire; de fapt, la direcția privirii. Intuiam o transformare, o privire inițial forțată către altceva, trecută printr-o lentilă nouă, devenită apoi un nou mod de reflecție, într-un timp dilatat, al descoperirilor, prin și în artă. Toți aceia cu care am discutat despre propria lor privire mi-au spus că pandemia a adus cu ea un nou tip de atenție: interesul pentru spațiul din apropiere și pentru aproape. Casa și obiectele ei, zonele altădată doar de repaus și de trecere și persoanele de alături au devenit puncte de atracție, examinate cu atenție, iar detaliile mărite au fost transformate în lucrare de artă, în studiu de fizionomii. Sau a adus un timp pentru o puternică introspecție, pentru deschiderea unor șantiere de arheologie interioară. În cazul istoricilor de artă și al curatorilor, a sporit interesul pentru scenele de artă locale, cu toată bogăția lor uneori ignorată. Unii artiști au încercat noi tehnici de lucru, adaptate spațiilor înguste ori minților răvășite de noianul de știri negre. Alții și-au văzut de drumul lor, căutînd continuitatea, sau au fost nevoiți să blocheze anumite cercetări din lipsa resurselor. Alții au citit mai mult, unii pur și simplu s-au oprit pentru o vreme din lucru. Cît de multă intimitate a fost la vedere în 2021 pe scena de artă locală? În cît de multe spații de refugiu am pătruns în 2021?
Un dormitor primitor, un baldachin și proiecții video pe tavan, vizibile doar de la orizontală: așa a arătat expoziția de semestru din acest început de an a studenților de la Foto-Video, anul II, UNARTE, sub coordonarea Irinei Botea Bucan. Anul trecut, fusese Home Video – o expoziție-casă. Casa, dormitorul ca spațiu în care trăiești și muncești, cauți idei și încerci să le pui la lucru. Cu aceste două imagini în minte, mă întorc în 2021, un decupaj mai personal ca oricînd în timpuri de pandemie, cînd călătoriile noastre au continuat să fie limitate. Un an incredibil de bogat în expoziții de artă curatoriate impecabil. Cu multe lucrări create din 2020 pînă în prezent, foarte multe solo show-uri și expoziții colective, dar și retrospective impresionante, o efervescență nesperată, cu care este greu de ținut pasul. Entuziasm infinit, născut parcă dintr-o anumită disperare.
Îmi deschideam anul 2021 cu o intervenție in situ semnată Anca Mureșan, deloc întîmplător instalată în holul Facultății de Farmacie din București. Pereții de un alb impecabil îmbrăcați într-un spectacol de culoare și tușe abstracte, cu mesaje uneori provocatoare presărate pe alocuri, au născut controverse pe mai multe paliere. Dar la baza întregii dezbateri, în apărarea sau nu a acestei intervenții, a stat problema (in)adecvării, dar și aceea a unui protocol încălcat/respectat, a unei „violări de domiciliu” vs libertate totală de exprimare. O farmacie impecabilă deranjată (sau nu) vizual.
În primăvara lui 2021 s-au inaugurat, la București, Atelierele Malmaison și s-a discutat atunci, destul de aprins, despre nevoia de exorcizare a unei clădiri cu greutate istorică – o istorie întunecată. Un grup de artiști a reușit să închirieze spații într-o aripă a clădirii, pe două etaje: au apărut atelierele în încăperi renovate, practicile foarte diferite perete în perete, galeriile și spațiile non-profit, expozițiile și vernisajele comune, ferestrele coridorului nesfîrșit către aceeași curte extraordinară, inima acestei clădiri masive. Am vizitat ateliere și am vorbit cu Lea Rasovszky despre cum s-a născut acest spațiu colectiv de lucru, dar și despre descoperirea ceramicii, iar cu Adelina Ivan despre desenele ei în miniatură, pornite pe un colț de masă acasă, în izolare, dar și despre ușa spectaculoasă, masivă, a atelierului ei. De-a lungul anului, am văzut acolo cîteva expoziții memorabile, le amintesc aici pe În Bucureștiul iubit (Galeria Ivan), Cazul actual al unor tineri artiști (Cazul 101 și Galeria Ivan) Dumitru Gorzo, Continuous Studio (SAC), Nicolae Comănescu, Scrap Metal Kaboom Orchestra (Hart), performance-ul complex Izolare într-o serie de stări liminale (SAC), Salon Video (Sandwich Offspace). Amintirea intimității fiecărui atelier a fost dublată de imaginea curții cu artiști în pauză de odihnă și de dialogul cu Alex Radu, despre istoria încărcată politic a acestor spații.
În primăvară, Nona Șerbănescu m-a primit în expoziția ei, Depozitul 12, din seria „Politici ale non-acțiunii” la Galeria Senat (Combinatul Fondului Plastic). Pictură pe pînză, proiecții video pe pictură, linogravură, xilogravură, instalații, decuparea unor realități crunte, inclusiv pandemia. „E un doliu și o metodă de vindecare”, îmi spunea Nona Șerbănescu despre practica ei în această expoziție, o interiorizare dureroasă a audiovizualului, a abuzului, a traumei și o excelentă demonstrație de supraviețuire prin artă.
„Mă interesează această condiție inseparabilă a lumii interioare și a celei exterioare”, declara Traian Cherecheș la Atelier 35, în luna mai, la vernisajul expoziției personale (UN)Earthings care mi i-a amintit atît pe Anselm Kiefer, cît și pe Kurt Schwitters; o piele neagră artificială îmbrăca artefacte și elemente din natură, într-un corp nou. Nu era totul la vedere, ceva rămânea ascuns, ceva stătea să se nască, viața se lăsa așteptată din ruine industriale amalgamate cu obiecte ale copilăriei, iar din pămîntul adus în galerie răsăriseră, la vernisaj, cîteva fire de iarbă.
La Gaep Gallery în iunie și la finalul anului la MNAC („Insula clandestină”, încă deschisă pînă pe 24 aprilie), am descoperit colajele de mari dimensiuni semnate Mircea Stănescu, din anii ’80. Extraordinar de spectaculoase, de intime în ciuda monumentalității lor, de chinuite, paradoxale, expresii ludice ale tăcerii, suferinței, excluderii.
Tot în luna iunie, solo show Aurora Király: De altundeva, altceva decît mine însămi, la Galeria Anca Poterașu. Construită în plină pandemie, în plină anxietate globală, expoziția a fost prilejul explorărilor unor noi medii de lucru. Un univers al siluetelor și al peticelor de amintiri, un peisaj metafizic, în afara prezentului copleșitor, o căldură și o intimitate emanate de materialele lucrate minuțios. Angoasa zilelor de izolare s-a transformat pentru artistă într-o perioadă de maximă concentrare și nevoia de a lucra intens, aproape fără oprire.
În luna octombrie, Cristina Curcan și Lucian Indrei mi-au vorbit de fenomenul apariției unor teme absolut atipice pentru unii artiști clujeni, dar și de prezența unor practici de lucru neobișnuite pentru aceștia. Desenul în creion și acuarela, prezența spațiului domestic, pisica, bunicul, detaliile, serialitatea. În expoziția curatoriată de cei doi, Where the Spirit Meets the Bone (Lateral Art Space, Rubik, Cluj), s-au întîlnit lucrări negîndite pentru expunere. Crochiurile, carnetele umplute cu desene, planșele s-au învecinat într-o expoziție atent curatoriată și cu aerul unei prezențe sobre, de muzeu. În aceeași toamnă, Sebastian Moldovan petrecea săptămîni în pivnița galeriei Gaep, îi permitea spațiului să îl ghideze și lăsa urme discrete în urma sa.
Nu am reușit să vizitez ediția a IV-a a Bienalei Art Encounters deschisă la Timișoara și nici Aripa secretă (Muzeul de Artă), tot cu ocazia Bienalei. Dar rămîn în mintea mea atît imagini din expoziții, cît și cîteva observații ale Dianei Marincu legate de timp, cercetare solitară și ideea de distanță ca laitmotiv și metodologie apărută în practica curatorului Mihnea Mircan, forțat să gîndească totul de pe un alt continent. Maria Rus Bojan și Bogdan Ghiu, curatorii Aripii secrete, au construit un poem curatorial, dintr-o nevoie de „vizualizare a unei stări de poezie”, acum mai mult ca oricînd.
Mirosul pregnant din instalația Cenușa memorie (Celula de artă) a artistei Anca Coller mi-a rămas mult timp în nări: o meditație despre sine, fragilitate și regăsire atunci cînd te afli într-o „stare de inconsistență”, așa cum o descria artista, atunci cînd atelierul tău se transformase în scrum.
Curatoarea Raluca Voinea și artista Raluca Popa în Crimele sînt abolite. Nu mai există decît pasiuni s-au întrebat, într-un proiect colectiv, despre cum mai poți acționa într-un București și mai fragil în pandemie, cum poți să redefinești artistic o vitrină îngustă de pe o stradă foarte circulată și parcursă de obicei în grabă.
La Reșița, arta contemporană încearcă să redefinească spațiul urban și trecutul său recent, reactivează clădiri și istorii locale; la Sibiu, la inițiativa artistului George Roșu, se năștea în septembrie 2020 artă.nonstop, un spațiu de artă independent în jurul unei lucrări care „a supraviețuit timpului și artistului Mircea Nicolae”. În 2021, 14 expoziții în 12 luni au definit acest loc marcat de intimitatea gîndului la absolută vedere, vulnerabil, cu litere de mînă supradimensionate, din strada Tribunei nr. 13.
Șerban Savu, la MNAC / Sala de marmură, cu Renovări a încheiat anul 2021 și a deschis actualul an, cu o expoziție discretă într-un spațiu monumental, o reflecție asupra propriului său trecut, dar și asupra destinului operelor de artă, supuse distrugerii și recuperării.
Ana Lupaș și Gheorghe Ilea, Teodor Graur, Invenția eului – Iulian Mereuță, Peter Jacobi, Ion Grigorescu, Marta Jakobovics, Ioan Aurel Mureșan, Simion Cernica, Fotbal. Realismul jocului la Sala Sporturilor Floreasca, Imaginea fotografică între trecut și viitor la Salonul de Proiecte, Cronicile viitorilor supereroi (Kunsthalle Bega), Triumf Amiria / Muzeul Culturii Queer cu Simți. Aluneci. Cînți, proiectul Access Art al Asociației Culturale Contrasens. Și multe alte expoziții și proiecte artistice în 2021. Descoperirea unor noi medii, un timp de lucru și de cercetare dilatat, serialitate, arheologie, refugiu și intimitate prin artă. Despre toate acestea va trebui să mai vorbim.
Închei cu o imagine și o declarație. Imaginea atelierului artistului Nicu Ilfoveanu la Galeria Posibilă: fototapet pe un perete, ferestrele atelierului deschid virtual peretele închis al galeriei către o lume de posibilități. Iar declarația îi aparține lui Dan Perjovschi, pe care în 2022 îl vom găsi la Documenta 15, la Kassel: „lumea încearcă cu disperare să revină la ce a fost, dar așa ceva nu e fezabil”, trebuie să fim „și încăpățînați, și elastici” pentru a supraviețui, pentru a putea continua, pentru a descoperi lumi noi, adaug eu.
Daria Ghiu este critic de artă.
Foto: Nicu Ilfoveanu, Chantal (Ma Chambre d'Amour sau Harvester of Sorrow), 2013, tapet, pigment print, 301 x 378 cm