Arta de a povesti în imagini

După jurizarea celor peste 100.000 de fotografii înscrise în cea de-a 56-a ediţie a „World Press Photo“ – una dintre cele mai prestigioase competiţii de fotografie de presă din lume –, doar 54 de fotojurnalişti au fost declaraţi cîştigători. Pe cîţiva dintre ei îi puteţi regăsi într-o anchetă specială a revistei Dilema veche.

1. Cît de mult vă influenţează mediul cînd faceţi fotografii? Cum vă păstraţi detaşarea şi calmul, în acele situaţii, adeseori violente sau periculoase?

2. Pînă unde aţi merge pentru a obţine o anumită fotografie?

3. Întrucît autenticitatea e extrem de necesară în cazul fotografiei de presă, care sînt limitele postprocesării imaginilor?

4. Cît de important este fotojurnalismul, în zilele noastre? Care credeţi că este viitorul profesiei de fotoreporter? (P. M.)



● Paul Hansen (Suedia, Dagens Nyheter) – Fotografia World Press Photo a Anului 2012. Categoria „Actualitate“ (Spot News), Cadru Individual, Premiul I

1. De multe ori, nu rămîn nici detaşat, nici calm... Încerc să lucrez cît de bine pot, dar sînt deseori copleşit de emoţii, la fel ca oricine altcineva. Chiar dacă am un aparat de fotografiat în mînă şi menirea mea e să încerc să spun poveşti din punct de vedere vizual, sînt, în primul rînd, o fiinţă umană, care se confruntă uneori cu lucruri complexe şi triste, iar a plînge şi a simţi ceva reprezintă o parte din a fi om. Dacă nu eşti acolo ca o persoană cu sentimente, nu cred că ar mai trebui să fii în acel loc.

2. E greu de răspuns la o astfel de întrebare, fără a cunoaşte amănuntele situaţiei. Dar nu aş alege să fac o fotografie, dacă în loc de asta pot ajuta pe cineva. Cred că, uneori, a nu face o fotografie e la fel de important ca a face una.

3. Autenticitatea e un cuvînt-cheie în fotojurnalism. Nu pot răspunde pentru colegii mei din toată lumea, însă eu folosesc aceeaşi postprocesare pe care o puteam face înainte în camera obscură (laboratorul de prelucrare foto). Iar, anul acesta, fotografiile mele au fost examinate, evaluate şi premiate cu distincţii importante de către experţi de prim rang, care au făcut parte din jurii de la patru competiţii internaţionale de fotografie de presă diferite: Pictures of the Year International, World Press Photo, National Press Photographers Association din SUA şi Fotografia Anului în Suedia. O mai bună verificare a autenticităţii probabil că nu există.

4. Fotojurnalismul este extrem de important. Cu cît sîntem inundaţi de informaţie vizuală, cu atît arta de a povesti şi calitatea fotojurnalismului sînt esenţiale. Cred că fotojurnalismul – aşa cum este azi – se va transforma într-un mod vizual de a spune poveşti, avînd nenumărate instrumente diferite la dispoziţie: video, audio, foto şi chiar text, în funcţie de platforma utilizată. Mulţi fotoreporteri pe care îi cunosc nu doar iniţiază şi îşi planifică subiectele, ci le scriu şi le produc, de asemenea.

● Bernat Armangue (Spania, The Associated Press) – Categoria „Actualitate“ (Spot News), Reportaj, Premiul I

1. Realitatea te găseşte întotdeauna, trezeşte în tine emoţii şi te pregăteşte pentru concepte noi. Cu cît mediul este mai neobişnuit, cu atît expunerea emoţională este mai mare. Însă, în acelaşi timp, îţi aminteşti că misiunea ta e cea de a spune o poveste. E mai puţin complicat decît pare, se întîmplă, pur şi simplu. De obicei, şocul vine abia după, cînd te-ai relaxat şi te găsesc simţămintele, cînd începi să digeri toate lucrurile pe care le-ai văzut, le-ai auzit, le-ai mirosit...

2. Presiunea de a-ţi îndeplini scopul şi de a fi în centrul unui conflict reprezintă o combinaţie primejdioasă. Lumea vrea să ştie şi să vadă mai mult şi, drept rezultat, noi producem non-stop. Cu toate că este esenţial să-ţi păstrezi claritatea şi să te concentrezi pe ce ai de făcut, a te asigura că rămîi milos şi cuviincios faţă de cei pe care îi fotografiezi are la fel de multă însemnătate. Cînd povestea s-a încheiat şi adrenalina scade, trebuie să îţi poţi aminti că i-ai tratat cu demnitate pe cei fotografiaţi, altfel rişti să-ţi pierzi propria demnitate. Dintr-un punct de vedere al „siguranţei“, cîndva, un fost fotograf mi-a spus că „cel mai important este să te întorci cu imaginea, iar un fotograf într-un coşciug nu mai poate face fotografii“. Cam asta e şi ideea mea, dar, în mod evident, reprezintă un concept vag.

3. Ca fotograf al Associated Press, limitele postprocesării le reprezintă standardele impuse de compania mea. Postprocesarea a fost dintotdeauna o problemă în cazul fotografiei documentare, iar procesul digital, care a schimbat modul nostru de a spune poveşti, a sporit aceste discuţii. Din punctul meu de vedere, cred că regulile de bun-simţ ar trebuie să fie limita noastră, însă acesta nu e un concept tangibil. Aş vrea să văd, într-o imagine, ceva ce nu strică realitatea care a fost cîndva acolo. Desaturarea, contrastul, luminozitatea etc., toate acestea sînt trucuri temporare, care apar şi dispar. Cred că important este conţinutul, cel care rămîne, de fapt. Îmi voi aminti întotdeauna fotografia lui Jean-Marc Bouju, cu irakianul prizonier de război, care îşi alina fiul, sau fotografia lui Eddie Adams, cu execuţia în Saigon a unui ofiţer Viet Cong (Frontul de Eliberare Naţională) suspectat de activităţi de gherilă şi crime de război.

4. Fotojurnalismul înseamnă transmiterea unor poveşti, şi mai sînt încă multe poveşti de spus. E nevoie de persoane care să facă acest lucru şi există suficient de mulţi oameni calificaţi dispuşi să-l facă, astfel că fotojurnalismul nu este în criză. Cred că această criză se menţine la canalele media, din cauza lipsei de conţinut de valoare. Democratizarea videoului e un bun prilej de a extinde modul în care ne documentăm. Însă fotografia ocupă un alt loc în procesul de relatare a poveştilor. Nu văd situaţia ca pe o problemă contraproductivă, dimpotrivă.


● Sebastiano Tomada Piccolomini (Italia/SUA, Sipa Press USA) – Categoria „Ştiri generaliste“ (General News), Cadru Individual, Premiul al II-lea

1. Într-o zonă de război – cel puţin în cazul meu –, intri pe „mod automat“: ştii care sînt atribuţiile tale, ştii ce vor redactorii tăi, ştii ce caută revistele, aşa că te desfăşori între acele linii. Fotografiezi ce ai nevoie, încerci să nu atragi atenţia şi îţi înregistrezi munca zilnic, pregătindu-te, apoi, pentru ziua următoare. A rămîne detaşat e imposibil şi există o linie subţire între a fi extrem de obiectiv şi a face o analiză subiectivă a tot ceea ce vezi. Însă, pînă la urmă, fotografiezi un detaliu dintr-o întreagă lume/mediu care te înconjoară... ceea ce face lucrurile extrem de subiective.

2. Siguranţa e pe primul loc. Cu toţii am avut partea noastră de poveşti şi experienţe nebuneşti, cînd am alergat după vreun subiect sau un eveniment. Dar, în final, nici o fotografie nu merită chiar să-ţi dai viaţa...

3. E o întrebare complicată... Eu mi-am păstrat întotdeauna distanţa de prea multe modificări făcute în Photoshop.

4. Viitorul fotojurnalismului atîrnă de un fir de aţă. Prea mult acces la tehnologie oferă prea multe posibilităţi unor persoane dispuse să facă o muncă mediocră pentru un salariu redus. Toate acestea înseamnă o scădere a însăşi calităţii documentării. Concurenţa se înteţeşte, de asemenea, iar apariţia videoului aduce un nou format pentru captarea realităţii. Cred că viitorul fotojurnalismului va fi următorul: vom avea un decalaj imens între lucrul de calitate şi cel de proastă factură.


● Tomás Munita (Chile, pentru The New York Times) – Categoria „Viaţă cotidiană“ (Daily Life), Reportaj, Premiul al III-lea

1. Nu mă pot păstra detaşat de suferinţele altor oameni. A rămîne concentrat pe activitatea mea este singurul mod prin care mă pot proteja parţial, dar a fi influenţat este esenţial. Ulterior, trebuie să găsesc echilibrul şi să nu mă grăbesc, astfel încît să nu-mi pierd toată energia.

2. Depinde de cît de importantă este acea fotografie, dar încerc să nu fac lucruri nebuneşti. Cînd mediul este ostil, încercăm să evaluăm situaţia înainte de a ajunge acolo, pentru a ne asuma doar riscuri rezonabile.

3. Fotografia încă este legată de originile sale, cînd alegeam un tip specific de film, de expunere, developare, temperatură, hîrtie, contraste etc. Toţi aceşti factori contribuiau la obţinerea unui efect unic, dorit: o interpretare a luminii. Exact acelaşi lucru îl facem în zilele noastre, numai că este digital. Cît priveşte autenticitatea unei imagini, cu mult mai importantă este preproducţia: Cît de reală este o situaţie? A intervenit fotograful? Indivizii care constituie subiectul pozează?...

4. Încă vedem o mulţime de imagini în fiecare zi, la fel şi clipuri video, însă nu contează – reprezintă limbaje diferite.

● Altaf Qadri (India, The Associated Press) – Subiecte Contemporane (Contemporary Issues), Reportaje, Menţiunea de Onoare

1. Misiunile mele sînt, în special, legate de conflict şi război, astfel că nu am abordări predefinite, dar pot face anumite presupuneri pe baza naturii acestora. Majoritatea sarcinilor mele – asemeni celor ale oricărui alt fotograf aflat în zone de conflict – sînt asociate cu moarte, distrugere şi sînt urmate de jelire. Cred cu tărie în Dumnezeu şi Îi urmez poruncile. Îmi practic religia cît pot de mult, iar aceasta îmi dă forţa mentală şi fizică de a face faţă oricărui tip de emoţie.

2. Întotdeauna încerc să respect intimitatea şi emoţiile persoanelor fotografiate de mine şi să menţin o graniţă pe care să nu o încalc. De multe ori, cred că aceste limite sînt trecute pentru că fotografii au concurenţă şi deadline-uri, sau cred că aparatul de fotografiat le dă permisiunea de a face orice vor, cînd vor. Fără îndoială că şi eu fac alegeri greşite, uneori. În anumite momente, îmi spun că trebuie să obţin o anumită fotografie cu orice preţ, mă grăbesc şi-apoi îmi dau seama că am încălcat o limită, dar mă retrag imediat. Îmi pare rău de cei ce nu simt acest lucru. Dacă nu eşti într-atît de sensibil şi nu respecţi acea linie, ceva e neregulă cu tine. Dacă e necesar să lucrezi într-o astfel de situaţie, trebuie să înveţi cum să pătrunzi în intimitatea oamenilor, într-o manieră blîndă, pentru a nu-i jigni. Cînd trebuie să fotografiez oameni în situaţii normale, de obicei o iau încet şi încerc să mă împrietenesc cu ei înainte, petrec mai multe zile împreună cu ei, îi obişnuiesc cu prezenţa mea, iar apoi pot fotografia ce şi cum vreau. Pe de altă parte, în situaţia unor ştiri, nu e înţelept să ceri permisiunea, pentru că acest lucru ar putea distruge întîmplarea.

3. Dacă este folosită între anumiţi parametri, tehnologia o binecuvîntare, dar de cîte ori încălcăm acei parametri devine un rău. Eu nu merg niciodată dincolo de tehnicile permise în camera obscură.

4. Puterea incredibilă a fotografiilor de a schimba lumea este singurul lucru care mă inspiră să rămîn în această profesie. Cineva spunea că „imaginile fotografice pot scoate la lumină emoţii pe care nici cea mai iscusit şlefuită proză nu le poate cuprinde“. Este imposibil să transmiţi în cuvinte impactul emoţional al fotografiei. Cred că simplul fapt de a face fotografii şi a le publica în ziare şi reviste nu e suficient. Ar trebui ca ele să poată aduce o schimbare în întreaga lume.

● Nemanja Pančić (Serbia, Kurir) – Portrete (Observed Portraits), Cadru Individual, Premiul I

1. Sînt întotdeauna calm şi concentrat cînd fac fotografii, însă, în general, lucrurile acelea mă afectează, transformîndu-se la un moment dat într-un fel de cicatrici subconştiente. Este foarte greu, dar cu timpul te obişnuieşti.

2. Depinde de moment şi de importanţa evenimentului.

3. Ce era cîndva un laborator pentru developarea fotografiilor, astăzi este Photoshop (sau alt software profesional pentru fotografie). Însă un reportaj foto nu poate fi comparat cu fotografia comercială, unde totul este permis. Noi trebuie să prezentăm lucrurile aşa cum sînt.

4. Prefer să folosesc denumirea de „fotografie documentară”, decît pe cea de „fotojurnalism”. Fotografia documentară are un rol extrem de important în societatea noastră. Ea reprezintă o moştenire pentru generaţiile viitoare, o mărturie eternă a timpurilor noastre. Cît priveşte cea de-a doua parte a întrebării, eu sînt mai mult adeptul „o imagine face cîte o mie de cuvinte”. Dar cred că este inevitabil ca alăturarea fotografie + video + audio să fie din ce în ce mai des folosită ca formă de exprimare.  


● Wei Seng Chen (Malaysia) – Sport (Sports Action), Cadru Individual, Premiul I

1. Sînt fotograf freelancer de călătorie şi sporturi, astfel că nu există foarte multă violenţă sau pericol la evenimentele la care particip, în locurile unde sînt trimis, sau cînd merg în excursiile mele individuale. Uneori, înflăcărarea din sport îmi stă în cale, transformîndu-mă din fotograf în spectator, dar trebuie să-mi păstrez mereu concentrarea pentru a-mi îndeplini sarcina.

2. Dacă sînt de acord cu o sarcină primită, merg pînă la capăt pentru a o înfăptui. Deoarece, dacă nu credeam că o pot face, nu o acceptam de la bun început.

3. Nu este permisă nici o alterare a imaginii, nici adăugarea sau eliminarea vreunui element. Postprocesarea admisă este limitată la nivelurile de expunere, contrast şi crop (decupare şi reîncadrare).

4. Fotografia va avea în continuare un rol în fotojurnalism, putînd fi încorporată în conţinutul multimedia – alături de video, text, muzică, grafică –, care va putea atinge, în viitor, un nivel înalt în jurnalism.  

anchetă realizată de Patricia MIHAIL

Foto: Paul Hansen