Alma Redlinger – expoziție la Muzeul Național de Artă Contemporană (parter) – 31 octombrie 2023 – 31 martie 2024. Curator: Călin Dan –

Sînt convinsă că vizitatorii expoziției Almei Redlinger de la MNAC, privindu-i lucrările, se încarcă cu o energie pozitivă, pentru că ele transmit optimism datorită raportului echilibrat între rigoarea, siguranța desenului și culoarea vie, adesea saturată de lumină sau în vagi penumbre ale intimității atelierului de creație, cu sonorități ce ne amintesc de pictura franceză și românească din perioada interbelică pe care o continuă, dar care, bineînțeles, au amprenta personalității sale. Artista a filtrat prin sensibilitatea proprie influențele interbelice și cele ale avangardei și postavangardei europene, incluzîndu-i firesc pe reprezentanții din România care s-au sincronizat cu confrații lor mai vestici. 

Pentru cei care nu-i cunosc creația, notez succint că Alma Redlinger (1924-2017) și-a început studiile în artă în anul 1941, pe cînd avea doar 16 ani, la Școala de Arte pentru Evrei înființată de M.H. Maxy, un reprezentant marcant al avangardei în România, care întemeiase integralismul, varianta românească a constructivismului. Era o secție a Conservatorului particular de muzică și artă înființat din cauza legilor rasiale din 1941, cînd și în România profesorii și elevii evrei au fost alungați din școli și universități. Împreună cu Alma Redlinger au studiat la Academia lui Maxy și Tia Pelz, Mimi Șaraga Maxy, Sonia Natra, Anca Arghir,  Lucian Bergman, Marius Copan-Coppelman, Dorel Pascal, Pita Rubin, Wilma Badian, Bill Juster, Mihai Leibovici Danu, Mihail Caffé, Emma Mișosniky, Leon Mişosniky și alții, dar și prietenele de o viață Yvonne Hasan, Eva Cerbu, Lelia Zuaf David, Maria Constantin, artiști care mai apoi s-au afirmat plenar creator. Au rămas prietene, s-au admirat și susținut reciproc, iar în anul 2005 au organizat o expoziție comună, numită După 60 de ani.

În 1976, cînd Alma Redlinger ajunsese la maturitatea creatoare, criticul de artă Octavian Barbossa afirma că artista „și-a clădit de la început o carieră avangardistă prin esența ei. De o înaltă valoare, creația artistei probează o coerență excepțională. Alma Redlinger face parte din generația care asigură continuitatea între pictura interbelică și pictura contemporană”. Lucrările din expoziția de la Muzeul Național de Artă Contemporană din București au fost selectate doar din colecția bogată a familiei, modul de expunere fiind unul interesant, la prima vedere insolit: panotate nu doar muzeografic. Pe un perete în gri, lucrările sînt așezate astfel încît să se creeze o mare compoziție, ca într-un puzzle, privitorul descoperind însă acel „ceva” ce definește creația artistei prin mulțimea tablourilor așezate, desigur, deloc aleatoriu, conceptul fiind datorat curatorului expoziției, Călin Dan, captînd atenția privitorului implicat astfel – nu numai cuprins – în universul creator al Almei Redlinger. Este ceva ce-mi amintește de ceea ce spunea Picasso: „Toată lumea vrea să înțeleagă pictura. De ce nu încercăm să înțelegem cîntecul păsărilor? De ce iubim o noapte, o floare, tot ceea ce înconjoară omul, fără să le înțelegem?”. La întrebarea de ce ne simțim bine în preajma lucrărilor Almei Redlinger, eu aș răspunde: pentru modul personal de preluare și „topire” a unor influențe ale unor curente din prima jumătate a secolului al XX-lea (fovism, cubism, constructivism și chiar expresionism) cu aspecte ale avangardismului, ale contemporaneității, într-o viziune în care rigoarea și fantezia se îmbină măiestrit. Surprindem o lumină specială și o cromatică caracteristice picturii românești interbelice românești și europene. În unele tablouri a folosit chiar „citate” din creația unor pictori celebri: Pablo Picasso, Georges Braque, Fernand Léger, Henri Matisse, Theodor Pallady, Ion Țuculescu și, desigur, M.H. Maxy, profesorul și – după cîțiva ani – prieten al familiei Alma și Ladislau Redlinger.

Poate și pentru că Alma Redlinger și-a petrecut mult timp în atelierul său de creație, prezent în majoritatea lucrărilor sale cu ambianța lui primitoare, locuit de asemenea de familie – soțul, Ladislau Redlinger, primul critic al creației sale, cele două fiice, Daria și Ileana, și apoi nepotul Ștefan Simion. A fost vizitată în atelier de numeroase prietene, de reprezentanți de seamă ai artei din România, tot atîția „subiecți” ai unor admirabile lucrări de pictură și grafică.

Vedem obiecte ce aveau o anume semnificație, florile, nelipsite din ambianța casei, ce se regăsesc în numeroase lucrări, în diferite relaționări ce modifică de fiecare dată expresivitatea acestora, fiind construite centre de interes. „Materialitatea este un amănunt esențial, percepută de la distanță, imaginea are coerențele sale de mozaic sau de frescă zgrafitată. Apropierea de suport deconspiră savante frotiuri, combinări de tehnică și textură, împăstări și suprafețe calme, alcătuiri eteroclite” (Călin Dan).

A rămas fidelă unor modalități de exprimare cubist-constructiviste, unui joc de descompunere și compunere a formelor, invitînd și privitorul să urmărească și să contribuie la unificarea compozițională pentru a surprinde esențialul, dar și emoțiile exprimate firesc. Remarc dialogul subtil ce implică o îmbinare a percepției intelectuale cu cea a sensibilității între structuri cromatice și construcțiile grafice, în care tensiunile se acumulează fără deznodăminte dramatice. Privindu-i lucrările, observăm matricea stilistică coerentă, îmbogățită pe nesimțite prin firească alăturare. Se evidențiază statornice momente creatoare, cu schimbări lente, cu treceri subtile de la figurativ la nonfigurativ, fiind vorba de o armonioasă conjuncție între modernitate și postmodernism la nivelul viziunii formale și clasicism la nivelul selecției de teme și motive, cu atașament și față de avangardă și modernism în sens larg. Acordurile cromatice, chiar și atunci cînd sînt intense, emanînd o energie puternică, în alăturări inedite, nu anulează rigoarea formală, nu împing imaginile spre neliniști expresioniste. Se dezvăluie un preaplin existențial ce-l surprinde pe privitor prin forța expresiei, iar apropierea față de Maxy ca pictor ce apela la ambivalența figurativ-abstract, pe care a cultivat-o chiar de la început, i-a stimulat preocuparea pentru un sintetism ce transpare în abstracte abrevieri de planuri, în deconstrucția și construcția în mental sub semnul constructivismului în sens larg. De altfel, integralismul lui Maxy viza tocmai o sinteză a curentelor moderne, dar și o cuprindere a tonalității existenței. Aș observa încă o dată lumina tablourilor Almei Redlinger ce ține de o anumită atmosferă meridională, înnobilată și prin valențe secrete, adeseori grafic-decorative, ce-i conferă ceva special, o lumină uneori filtrată prin subtile osmoze în viața formelor, ca și prin magia culorilor, realizîndu-se o remarcabilă unitate de viziune ce se păstrează într-un prețios accent de confesiune prin pictură. Există o inteligență plastică în care intuiția lucidă organizează viziunea fără să ajungă cerebrală. O expoziție binemeritată la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, care marchează și centenarul Alma Redlinger.