Ai Weiwei

Are o voce puternică. Deşi – sau tocmai pentru că – obişnuieşte să vorbească la portavoce. Ai Weiwei e unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani. A devenit celebru prin prezenţa sa (sau a lucrărilor sale) la bienalele şi în galeriile de artă importante. Dar şi – mai ales în ultima vreme – datorită faptului că a îndrăznit să critice pe un ton ferm guvernul chinez. Ca militant pentru drepturile omului, n-a ezitat niciodată să ia apărarea disidenţilor arestaţi din ţara sa şi să demaşte abuzurile autorităţilor. Prezenţa sa la reuniuni internaţionale e incomodă – căci a acuzat adesea conformismul occidentalilor, care preferă negocierile şi dialogul „călduţ“ unor sancţiuni asupra ţării sale – şi detestat de autorităţile de la Beijing. Anul 2011 a fost cumplit – spune el într-un interviu acordat săptămînalului Die Zeit. „Dacă ar fi să fac un bilanţ al acestui an, nici mie nu mi-ar veni să cred cîte s-au petrecut. Dacă ar fi să-mi scriu memoriile, partea cu anul acesta s-ar întinde pe jumătate din cuprinsul cărţii. În ritmul ăsta nu mai rezist prea mult.“ Chiar aşa, cît ar mai putea rezista un artist în aceste circumstanţe? – se întreabă jurnaliştii de la Die Zeit. Care circumstanţe sînt următoarele: pe 3 aprilie, Ai Weiwei a fost arestat şi reţinut – într-un loc neprecizat şi fără ca familia să fie anunţată – timp de 81 de zile; după eliberare i s-a pus în vedere că are de plătit o amendă în valoare de 1,7 milioane de euro pentru o presupusă fraudă fiscală; este în continuare sub supravegherea „organelor“; soţia este şi ea audiată, iar biroul avocatului său a fost percheziţionat. Pentru China, 2011 „a fost un an în care linia dură a regimului, adică susţinătorii violenţei poliţieneşti nelimitate, au cîştigat şi mai mult teren“. Guvernul s-a temut probabil că revoltele populare din ţările arabe s-ar putea extinde şi în China. În cele 81 de zile cît a fost arestat, a fost interogat de peste 50 de ori. A vorbit despre tot: despre copilărie, despre perioada cît a fost la şcoală, despre toţi cunoscuţii lui. „Cred că în douăzeci de zile poţi să-ţi aminteşti toată viaţa; după care creierul ţi se goleşte.“ Nu este prima dată cînd e interogat. Dar nu s-a mai întîmplat să fie reţinut atît de multă vreme. „Voiau să ştie dacă sînt susţinut de vreo organizaţie secretă antichineză din străinătate. Eu, însă, sînt doar un individ. Asta i-a supărat cel mai tare“ – spune Ai Weiwei.

Despre campania de solidaritate purtată la nivel mondial pentru eliberarea sa n-a aflat nimic – decît după ce-a ieşit din închisoare. Într-adevăr, sute de oameni l-au susţinut în mod direct în momentul în care guvernul a comunicat motivul oficial al arestării artistului: în două săptămîni s-au strîns, de la donatori din Occident, mai mult de un milion de euro, adică peste jumătate din suma care-i era imputată.

Condiţiile de eliberare îl obligă pe Ai Weiwei să devină „o cîrtiţă“. Nu mai are voie să scrie pe blog – lucru oricum complicat în China, unde numeroase site-uri sînt restricţionate –, să dea interviuri, să părăsească Beijing-ul. Primeşte, totuşi, vizita jurnaliştilor şi le vorbeşte, aparent fără teamă, despre cei care îl „păzesc“: „Le-am spus că dacă n-ar pune atîta presiune pe mine, nici eu n-aş fi atît de activ. Dar trebuie să discut, altminteri oamenii chiar or să creadă că am încălcat legea. Ei cred că eu aş fi un simbol al Vestului sau că aş fi folosit de cineva în scopul de a defăima China. Dacă eşti folosit, nici nu mai contează dacă ce faci e corect sau greşit – pur şi simplu nu avem de ales şi trebuie să te eliminăm“.

„Mulţi oameni sînt disperaţi. Văd în mine un simbol, cred că eu aş putea face dreptate. Tot ce pot să le spun e că n-am cum – nu sînt în stare nici măcar să-mi rezolv cazul meu.“ Nu-i uşor să fii simbol. Aşa cum funcţionează justiţia (şi poliţia) din China, ar putea fi arestat oricînd din nou. În interviul publicat de Die Zeit afirmă bucuros, dar şi cu un aer subversiv: „Încă sînt în viaţă!“.