Zic de dragoste şi zac de dor
● Zic Zac, un spectacol de Andrea Gavriliu, „rezemată de Ştefan Lupu“. Cu: Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu, Gabriel Costin. Scenografia: Andreea Săndulescu. Light design: Alexandru Bibere. Sunet: Alexandra Poiană
Zic Zac a fost spectacolul-vedetă al Galei Absolvenţilor de Master în Artă Coregrafică ai UNATC, promoţia 2013. Nu numai că a fost desemnat Cel mai bun spectacol şi performerii şi-au adjudecat premiile de interpretare, dar despre show s-a vorbit mult, s-a creat o stare de „trebuie să vezi / vreau să văd“ astfel că a devenit, în scurt timp, un fel de „must see“ urban. Văzut la Godot Café într-o seară călduroasă de iulie, Zic Zac şi-a demonstrat calitatea de eveniment. În peisajul performativ (teatru şi dans) tern al Capitalei, spectacolul Andreei Gavriliu este reconfortant ca o gură de aer proaspăt. Poate e de „vină“ plăcerea vizibilă de a dansa, poate este vorba despre teatralitatea coregrafiată cu umor sau cheful de a reinventa un traseu nonconformist în eterna relaţie Ea – El, folosind aceeaşi structură universală (atracţie, apropiere, erotism, conflicte, temeri, depărtare, reapropriere...), cert este că Zic Zac este contaminant la nivel de energie şi entuziasm.
Zic Zac este o alergare în triunghi, un cuplu în facere – desfacere – refacere şi un catalizator / DJ, a cărui muzică manipulează perechea şi care are rol de contrapunct grotesc. Coregrafia funcţionează pe o dramaturgie bine definită: tablouri construite fiecare pe cîte o etapă relaţională (inclusiv moţăiala casnică în faţa televizorului, care devine, la nivel oniric, un fel de laur-balaur), sparte de interludii teatrale sau muzicale (savurosul moment al cîntecului lăutăresc al lui Ştefan Lupu, interpretat pe masă, comentariu ironic al boemiei de cartier). Muzica este cea care determină relaţiile, modifică sentimentele, generează sau anulează acţiune şi afecţiune, dar DJ-ul uriaş şi morocănos (un urs Baloo, în costum de mistreţ neprietenos, cu ţepi) la pupitrul său, scos parcă din Familia Flinstone, nu are autoritatea unei forţe implacabile, ci bonomia caraghioasă a unui personaj din comediile trash americane (apare într-o sclipitoare salopetă aurie, cu pantaloni scurţi, ceva între variantă eşuată de supererou şi adolescent tîmp din filmele cu petreceri de dezvirginare). Muzica lui este un mix aiuritor de electro, pop, clasic, muzică lăutărească, populară şi tot felul de sunete ambientale, amestecate cu umor. Oricum, în spatele cuplului, uneori pe lîngă el sau chiar în faţa lui, DJ-ul (Gabriel Costin) are lumea sa, una comic grotescă, dar muzica sa induce perechea principală într-un univers psihedelic. Dragostea este un narcotic care generează o transă, astfel că întregul parcurs al iubirii are realismul magic al unui trip (îndrăgostitul este supus ideii de iubire, iar „ideea“ este în acest spectacol tocmai neprietenosul DJ). În această realitate deformată, Andreea Gavriliu şi Ştefan Lupu execută cu frenezie o coregrafie cu elemente acrobatice şi fraze ingenioase de mişcare: dansul lui cu cravata prinsă de picior sau dansul salutului în diferite forme, însoţit de gestul specific – strîngerea mîinii – care sudează, la propriu, perechea şi duce la coregrafierea unei relaţii de la început la sfîrşit, de la „bună“ la „îmi pare rău“, cu două corpuri unite care îşi păstrează însă individualitatea, maladiile urbanităţii – fricile –, „dansate“ oral, într-un pas de deux verbalizat, ori „gîndurile“ ei pe umerii lui (o poziţie emoţionantă, în care El o ţine în spate). Dramaturgic, pornind de la dragoste, spectacolul Andreei Gavriliu ajunge la dependenţe şi îndepărtări, obstacolele iubirii – desigur, interioare. Dintre ele, frica are, probabil, cota cea mai ridicată: de la frica de afect şi de depresie, la cea de frica însăşi. Poate că show-ul este (şi) despre temeri, dar cu siguranţă el demonstrează plăcerea de a dansa, de a suci şi răsuci volumele corpurilor, de a găsi formule noi de îmbinare a trupurilor în aer, o febrilă căutare de spectaculoase grafici corporale. Venind din zona teatrului, cei doi perfomeri creează un scenariu coerent, aproape narativ, iar corpurile lor bine antrenate sînt expresive în performanţă, uneori chiar la nivel acrobatic, au o flexibilitate uimitoare şi un ludic instinctual. Ele sînt expresia corpului actant. Coregrafia Andreei Gavriliu se bazează, de altfel, pe ludic, pe fraze coregrafice dezvoltate intuitiv, construcţii logice de mişcare, dar şi de text, cu rezultate spectaculoase. De exemplu, cele două mese existente în scenă devin, la un moment dat, costume, performerii le „îmbracă“ şi „dansează“ cu ele, muzica este şi ea costum („Mă simt descoperit fără muzică“ – spune un personaj rămas în desuuri şi tăcere). Multe proverbe se croşetează, altoindu-se unele pe altele cu un comic absurd, într-un moment de coregrafie verbală sau se dansează avînd drept suport „muzical“ o emisiune radio în limba maghiară. Spectacolul are un ritm alert, aproape că nu te lasă să te bucuri sau să rîzi mai mult de un singur tablou, căci vine altul, la fel de viu ca propunere. Doar în mijloc sînt cîteva mici pasaje mai lente sau lungite, care ar putea fi eliminate (ar dinamiza show-ul).
Andreea Gavriliu a atras atenţia în spectacolul lui Radu Afrim, Herr Paul de Tankred Dorst, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Juca acolo Anita, un personaj aproape nevorbitor, o fetiţă ciudată, un fel de Alice în Ţara Minunilor, singura care îl înţelege pe Herr Paul. Bătrîneţea şi copilăria se întîlnesc în uşurinţa cu care creează lumi fantastice. Anita era o păpuşă umană cu o inocenţă dezarmantă, vulnerabilă şi bizară în acelaşi timp, chiar un pic intimidantă. A fost remarcată de atunci plastica corporală a actriţei, a cărei expresivitate era susţinută de acurateţea mişcărilor. Ştefan Lupu vine tot din teatru. Joacă la Teatrul Mic şi la Teatrul Foarte Mic, unde a putut colabora, printre alţii, cu Arcadie Rusu la Crazy Stories in the City, spectacol de teatru-dans în care îşi dovedeşte şi natura ludică, şi aptitudinile de mişcare. Cea mai vizibilă prestaţie a sa este însă în Pretend We Make You Happy – coregrafia Andreea Novac –, spectacol în care, împreună cu István Téglás şi Alin State, creează trei tipologii în continuă schimbare, trecînd rapid de la teatralitate la dans cu elemente acrobatice.
Zic Zac este întruchiparea entuziastă a plăcerii de a dansa, arătată cu naturaleţe, un chef de joacă şi de jocuri, de comic amestecat cu autoironie, de lucruri importante spuse cu umor, relaxarea de a nu te lua în serios, cu seriozitate.
Oana Stoica este critic de teatru.