Viziuni, viziuni şi alte gînduri
- Festivalul Naţional de Teatru, Ediţia a 21-a -
Mi se întîmplă cîteodată, în sălile de teatru, obosită de atîtea şi atîtea imagini inutile, să mă apuce o teribilă nostalgie după spectacolele unui Strehler şi lumina unică a lumii sale, sau după silueta şi zîmbetul sardonic ale unui Tadeusz Kantor, după valurile de muzică ce subliniau în contrapunct o lume născută din coşmarurile amintirii. Nu ştiu dacă peste 20 sau 30 de ani, tinerii spectatori de astăzi vor încerca acelaşi tip de nostalgie după lumea unui Andrei Şerban, scăldată în aceeaşi lumină parcă ireală, după eleganţa desenului său regizoral, dar ale cărui linii nu ezită să le zgîrie, cîteodată cu stridenţă, să le umple de clocotul sau de mofturile zilei de azi. O lume atît de bine definită de titlul spectacolului său bergmanian, o lume de „strigăte şi şoapte“, pe pragul labil între fiinţă şi nefiinţă, între vizibil şi invizibil.
Ce ar fi fost Festivalul Naţional de Teatru din acest an fără Andrei Şerban şi cele patru spectacole ale sale, răsfirate în ultimii ani, între două frontiere şi două limbi? Căci Andrei Şerban este un artist care traversează frontierele şi limbile la fel de firesc, „veşnic tînăr şi ferice“, şi alegerile sale o dovedesc încă o dată. Desigur, fără acest focus excepţional asupră-i, aceste viziuni bergmano-cehoviene în inima Festivalului, am fi asistat la un alt festival, reprezentativ, desigur, pentru restul stagiunii teatrale din România, ceea ce nu e puţin.
Oglinda timpului ce trece
Fără îndoială teatrul său poartă marca marelui teatru în care şi-a făcut ucenicia la sfîrşitul anilor ’60. Marele teatru de care noua generaţie încearcă că se despartă, căci într-adevăr codurile s-au schimbat şi vremurile şi-au ieşit din ţîţîni. Nu-l văd însă pe Şerban pierdut cu desăvîrşire de partea amintirilor. Dimpotrivă. În cel mai recent spectacol al său, Trei surori de Cehov, la Teatrul Naţional din Budapesta, Şerban se ia la trîntă cu ideea unui anume Cehov, moştenit în dantele şi regrete eterne. Lectura lui Şerban la Trei surori e deosebit de vitală, de un umor şi o lipsă de respect decapante şi înviorătoare: femei uşor isterice, nevroze sexuale, neîncetatele discursuri despre viitorul luminos al omenirii, subminate de un ridicol pe care distanţa istorică ne-o permite astăzi. Unchiul Vanea la Teatrul Maghiar din Cluj este un spectacol ce ne conduce în spatele şi în jurul cortinei; publicul nu mai ocupă spaţiile sale obişnuite, e plimbat, busculat, obligat să-şi schimbe sensul privirii, atras de verticala sau prăbuşirea personajelor, în ameţitor echilibru, cînd pe stinghia îngustă a balconului, cînd traversînd rîndurile de spectatori. Astrov, extraordinarul Zsolt Bogdán, pe care îl vom regăsi în Bergman, aici într-o memorabilă scenă a beţiei, alături de Vanea (András Hatházi), poartă pe umeri, balansînd-o primejdios, o scîndură uriaşă ca o cruce pe Golgota, într-o scenă de beţie sub ploaie, unde cei doi îşi urlă disperarea deasupra capetelor spectatorilor, se plimbă printre ei, sar pe paltforme, coboară, vin şi revin; Elena (Imola Kézdi sau Enikö György Jakab) îşi urmează bătrînul soţ plîngînd, şi Sonia (Anikó Pethö) psalmodiază ultimele replici ca un prohod spasmodic, fără speranţă. Cutremurătorul Strigăte şi şoapte, acest memento mori, apud Bergman, în cadraje alb-negru pe roşul de sînge al spaţiului teatral, mă urmăreşte de anul trecut, cînd l-am văzut pentru prima dată. Nu este o adaptare scenică a filmului lui Bergman, ci un making of ce ne vorbeşte despre moartea părinţilor noştri, a noastră, a celor ce o joacă acum în faţa noastră şi despre puterea artei, reală sau iluzorie consolare. Ivanov a încheiat focus-ul cehovian, un spectacol montat cu actorii de la Teatrul Bulandra. Piesa e rar montată, Şerban a ales de altfel să joace o primă variantă a textului mai puţin cunoscută: eroul principal cade în final răpus de o criză cardiacă şi nu se mai sinucide cu un foc de revolver. Ivanov, interpretat de Vlad Ivanov, nu mai este eroul tipic din literatura rusă, omul de prisos ce se sinucide „frumos“, ca un personaj din Lermontov, ci un om oarecare, care acceptă cu voioşie compromisul mic-burghez pe care i-l impune Saşa, logodnica sa, adeptă a „iubirii active“. Aşa cum este construit personajul, un tip banal, de care se îndrăgostesc prosteşte femeile, finalul acesta este perfect logic.
Cîteva schiţe pentru un portret de grup
Dar dacă importanţa şi calitatea celor patru spectacole Şerban ne obligă să ne concentrăm privirea asupra creatorului lor, „tabloul de grup“ nu a fost dezechilibrat. De la Teatrul Naţional din Craiova, un alt spectacol aşteptat a fost Caligula de A. Camus în regia lui Laszló Bocsárdy, cu Sorin Leoveanu, stranie lebădă albă ce ucide pentru că nu acceptă ideea morţii, într-un superb cadru scenic, semnat de József Bartha, de un alb imaculat, trei straturi de plexiglas translucid şi strălucitor ca foile unei cepe uriaşe sau ale dezghiocării de sine. Păcat însă că actorii din jurul acestei stranii păsări morbide joacă într-o altă cheie, cam ca în piesele istorice costumate, de altădată. Cu Leonce şi Lena de Büchner, Gabor Tompa şi Carmencita Brojboiu pentru scenografie, la Teatrul Maghiar din Cluj, au cizelat o extraordinară boîte à musique, în costume şi peruci pudrate, cu o perfectă unitate de stil şi graţie. Othello şi preaiubita lui Desdemona, după Shakespere, scris şi pus în scenă de Mihai Măniuţiu la Sfîntu Gheorghe, ne-a reamintit gustul regizorului pentru grotesc şi provocare. A avut de asemenea şansa unui partener care i-a adus mai mult decît asistenţa coregrafică, Peter Uray, şi ai săi actori dansatori de la Studioul M din Sfîntu Gheorghe: András György Jakab în Othello şi o superbă Desdemona, Enikö György Jakab, de la Teatrul Maghiar din Cluj. Silviu Purcărete într-un cadru scenic creat de, sau împreună cu Dragoş Buhagiar (îndrăznesc să afirm asta după mărturisirile de la Divanele, sau întîlnirile moderate de Alice Georgescu, directoarea artistică a Festivalului, care aveau loc dimineaţa într-un spaţiu absolut încîntător, la Ceainăria de la Teatrul Act) a avut curajul să re-joace D’ale carnavalului, spun să rejoace, într-atît amintirea spectacolului lui Pintilie cu acelaşi delir carnavalesc a rămas o referinţă mitică. Dintr-un imens camion-pubelă ce intră în scenă în marche arrière, ies şi coboară personajele, pestriţe făpturi de carnaval. În jur, scena e mai degrabă goală, cu lăzi, ambalaje diverse, ca un maidan din noile mahalale bucureştene. Constantin Chiriac în Pampon e absolut răvăşitor, irezistibil, totul prinde altă viteză de îndată ce intră el în scenă; ideea celor trei Didine e excelentă, în logica nebună a absurdului, ca femeia cu trei capete din barăcile de bîlci; Ofelia Popii e plină de nerv şi haz, fără să fie însă teribila ploeşteancă decît din cînd în cînd. Ca şi restul spectacolului, bine construit şi gîndit pe bucăţi, dar fără fluiditatea ce ne-ar fi antrenat în dezlănţuirea nebună a carnavalului. S-a găsit poate în sala Operei Române, ca în orice turneu, acel grăunte de nisip ce a blocat maşinăria, şi care va dispărea ca prin farmec la următoarea reprezentaţie...
Hic sunt leones, sau partea actorului
Festivalul a pus în lumină cîţiva mari actori, Bogdán Zsolt, Ofelia Popii în Felii de Lia Bugnar, recital pentru o actriţă unică în mai multe monologuri, Alina Berzunţeanu în 9 grade la Paris, spectacol scris şi pus în scenă de Peter Kerek, Ion Caramitru şi Valeria Seciu în studiul după Macbeth de Radu Penciulescu sau Marcel Iureş în Absolut!, o fabuloasă adaptare după Ivan Turbincă, de un umor şi o inventivitate dezlănţuite, cu complicitatea evidentă a regizorului Alexandru Dabija. Festin prea bogat, aşadar nu pot să închei decît cu o privire către „Teatrul de mîine“ (rubrică a festivalului) unde l-am regăsit pe Radu Afrim cu un spectacol de la Sfîntu Gheorghe, într-un text bizar, Mai întîi te naşti, al danezei Line Knutzon, dar pe care l-a deturnat cu un delir ce îi e propriu: un soi de coşmar al unor adolescenţi perturbaţi, bîntuit de apariţii şi pocitanii cum numai el ştie să mai închipuie, un soi de vizuină de vrăjitoare, zîne şi pitici, o lume de basm. Radu Afrim a păstrat ceva din curiozitatea copilăriei, stranie şi impură, şi îmi place curiozitatea lui, gata mereu să descopere nume noi din dramaturgia contemporană, care îi seamănă şi care e capabilă să ne neliniştească dincolo de zgomotoasele sale aparenţe.
Mirella Patureau este traducătoare şi critic de teatru, cercetătoare la Atelier de recherches sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.