Viziuni crepusculare
● Călătoriile lui Gulliver, după Jonathan Swift; coordonator: Silviu Purcărete; Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu.
Podeaua Catedralei Saint Patrick din Dublin este mozaicată, cu tonuri de verde şi ocru. O placă cenuşie marchează locul de veci lui Jonathan Swift, care a fost diacon la Saint Patrick între 1713 şi 1745, perioadă în care a scris Călătoriile lui Gulliver (Travels into Several Remote Nations of the World). O copie a podelei se regăseşte în spectacolul sibian după Călătorii... în care Silviu Purcărete construieşte, într-o formulă modulară, un tablou halucinant despre degradarea umanităţii.
Din păcate, podeaua este puţin vizibilă pentru spectatori (doar de la balcon şi numai în a doua parte a spectacolului, căci în prima este acoperită de fîn) şi, în lipsa unui caiet-program care să menţioneze legătura directă cu St. Patrick & Swift, rămîne un simplu element de decor (scenografia: Dragoş Buhagiar). În geometria spectacolului, podeaua reprezintă însă mai mult decît un detaliu estetic. Spiritul scriitorului de sub mozaicul-lespede de mormînt şi vocea regizorului citind sfătos din sumbrele panseuri swiftiene (Cartea a patra a Călătoriilor...) constituie axa nevizibilă a spectacolului, care întretaie o alta, formată din bătrînul Swift, pe jumătate decrepit, pe jumătate de o luciditate cinică, şi un copil care „călăreşte“ o bicicletă de lemn în formă de cal. Cu autorul – metaforic – sub picioare şi cu regizorul asimilîndu-i vocal identitatea, între imaginea lui Swift, tronînd în fundal nebun şi mizantrop, şi efigia candorii (copilul), spectacolul oferă o suită de meditaţii performative despre supliciul de a trăi, existenţa ca degradare certă, cruzimea necesară (şi, de ce nu, plăcută), voluptatea ororii. Personaje hilare, diforme bîntuie scena în delicate tablouri groteşti, o stilistică paradoxală ce aminteşte de seninătatea cu care The Tiger Lillies cîntă despre lumea coşmarescă a prostituatelor şi criminalilor. Infecţia purulentă a umanităţii, descrisă cu o detaşare resemnată ce frizează cinismul. Spectacolul lui Purcărete nu este despre aventurile imaginare ale lui Gulliver, ci despre un Swift dezamăgit de semenii săi, de strîmba alcătuire a lumii, de biserică şi de propria existenţă, în care singura lumină pare să fi fost Esther, soţia (doar iubita, după unii biografi) moartă prea devreme (de unde şi lunga lamentaţie a morţii care întîrzie, ţinînd omul prizonier în descompunere, într-o bătrîneţe dezgustătoare, aproape obscenă în neputinţa ei). Purcărete nu o aduce în scenă pe Esther ca atare – portretizată în roman ca Glumdalclitch, fetiţa fermierului din Brobdingnag, unul dintre puţinele personaje simpatizate de autor –, dar cum Swift a întîlnit-o în copilărie, puştiul cu bicicleta-cal pare să se identifice (şi) cu acest simbol al inocenţei generator de fericire, niciodată regăsit în altc(in)eva.
Spectacolul se dezvoltă dintr-o serie de exerciţii de improvizaţie care au avut ca surse mai multe texte ale lui Jonathan Swift: „Călătoriile lui Gulliver“ – Cartea a treia şi a patra, „O propunere modestă“ („A Modest Proposal for Preventing the Children of Poor People in Ireland from Being Burden to their Parents“), propriul epitaf („Verses on the Death of Dr. Swift“) şi poemul „The Lady’s Dressing Room“. Regizorul însuşi îl prezintă ca pe un summum de improvizaţii, preferînd să îşi spună „coordonator“ al exerciţiilor, refuzîndu-i astfel denumirea de spectacol şi prin asta subliniindu-i caracterul de eseu. Călătoriile... succed unor alte spectacole – improvizaţie ale lui Purcărete, precum Pilafuri şi parfum de măgar sau Cumnata lui Pantagruel, în care texte celebre, nedramatice (ca şi Călătoriile) devin suportul unor meditaţii performative despre umanitate, avînd ca element definitoriu umorul. În Călătorii..., tonul este mai grav. Internat într-un spital-ospiciu, Swift evadează într-un imaginar delirant: sexualitate, diformitate, violenţă, canibalism, o maladivitate a exceselor care implică şi un joc al perspectivelor. Sînt cîteva scene cu uriaşi şi pitici, dar legătura cu liliputanii şi brobdingnagii e firavă, imaginile crepusculare (personaje decupate din lumină şi proiectate pe fundal, în umbră) trimit tot la decăderea umanităţii (un uriaş filiform poartă într-o undiţă un omuleţ atîrnat de un picior). Decupajele sînt filmice, personaje sau acţiuni se potenţează reciproc. Un Houyhnhnn în carne şi oase – un armăsar real – se reflectă în căluţul de lemn şi confirmă plăcerea regizorului de a folosi animale vii pe scenă (măgar, raţe, peşti în Pilafuri..., un cîine în Faust). Umanoizii yahoo, desprinşi dintr-un imaginar fellinian, cu trupuri diforme şi figuri tîmpe, au ca reflexii păpuşile. Unele sînt de plastic, mînuite abil de un Dumnezeu „real“, mişcările lor reluate la scară mare de actori creează un efect cinematografic: trecerea de la detaliu la imaginea panoramică. Altele sînt aşa-numitele păpuşi – vii, formate din capul şi mîinile actorului „decupate“ de restul trupului şi manevrate de un alt actor (tehnica a fost văzută anul trecut tot la Sibiu, în Festivalul Internaţional de Teatru, în spectacolele lui Lu Pulici), pe care regizorul le foloseşte într-o secvenţă violentă cu prostituate. Este una dintre scenele în care tonul grav se disimulează în umor, fie el şi unul pervers. Revine corul ca element marcant al lui Purcărete, de data asta sub forma unor office-men robotizaţi, a căror inofensivă bătaie cu perne se transformă treptat într-o crîncenă luptă pe viaţă şi moarte, aluzie la corporaţii şi depersonalizare în societatea de consum. Şi iarăşi se joacă regizorul cu multiple interpretări: corul devine o divinitate colectivă care îşi permite momente de suavă îngăduinţă faţă de umanitate. Nemulţumirile lui Swift faţă de biserică (din Povestea unui butoi) se traduc aluziv în picturalitatea postmodernă a lui Purcărete.
După succesul din 2009 cu Faust (Ofelia Popii a obţinut Herald Angel Award pentru rolul Mefisto), Silviu Purcărete şi Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu revin la Edinburgh între 17 şi 20 august cu Gulliver’s Travels, spectacol comandat şi coprodus de Festivalul britanic. Cu alte cuvinte, Edinburgh a dat un cec în alb echipei sibiene, anunţînd spectacolul în selecţia oficială, înainte ca acesta să fi fost creat. E de urmărit reacţia britanicilor în faţa acestor fresce de umanitate sîngerîndă, parabole biblice întoarse pe dos, atrocităţi comise cu seninătate (Purcărete definea „A Modest Proposal...“ drept „o politicoasă invitaţie la canibalism“), tablouri terifiante ale existenţei ca tortură care contrazic prejudecata că Gulliver’s Travels ar fi o poveste pentru copii. Regizorul a declarat că mesajul spectacolul său este clar: citiţi-l pe Swift!
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: M. Marin