Unica Angélica

● Liebestod. The smell of blood does not leave my eyes Juan Belmonte. Histoire(s) du Théâtre III, text, regie, decor și concept de costume: Angélica Liddell. Cu: Angélica Liddell, Borja López, Ezekiel Chibo, Gumersindo Puche, Palestina de los Reyes, Patrice Le Rouzic. Light Design: Mark Van Denesse. Sound Design: Antonio Navarro. Costume: Justo Algaba. Dresori: Sabine van der Helm, Catvertise. Producători NTGent (Belgia) și Atra Bilis (Spania), co-producători Festival d’Avignon, Tandem Scene Nationale Arras-Douai, Künstlerhaus Mousonturm.

O femeie strigă și acuză. „Te iubesc, Heysel” apare scris pe fundal în timp ce ea dublează tînguit finalul operei lui Wagner, Tristan și Isolda, aplecată peste trupul unui taur. Cu Liebestod. The smell of blood does not leave my eyes Juan Belmonte, Angélica Liddell a produs controverse la Festivalul de la Avignon anul trecut. Construit ca o incantație de două ore în care acuzele de ipocrizie la adresa artiștilor și a spectatorilor se juxtapun cu o ars dramatica personală, naturalistă, furioasă și ireverențioasă, Liebestod este, după spusele lui Liddell, o declarație de dragoste pentru un bărbat. Că dragostea este mistuitoare o arată spectacolul, restul este însă un mister: cine este bărbatul, există / a existat sau este o metaforă (pentru ce?). Liebestod combină imagistica Bisericii Catolice cu coridele, ambele deconstruite pe terenul deloc neutru al teatrului. Discursul scenic este complex, pe alocuri poate fi perceput ca ofensator (nuditate explicită în paradigme religioase) și dificil de suportat (automutilare), este acuzator (ipocrizia artiștilor și a publicului este una dintre acuzele recurente) și profund personal (vorbește despre propria iubire și își exhibă intimitatea, nu doar a corpului, ci și a stării psihice și emoționale – ea suferă de sindromul Wendy, care presupune un comportament extrem de protector față de partener).

Juan Belmonte este un toreador legendar care avea picioarele deformate, ceea ce l-a forțat să inoveze tehnica de luptă cu taurii prin crearea unei variante periculoase: aștepta aproape nemișcat să fie atacat de animal și apoi riposta. Faptul că se plasa foarte aproape de taur l-a făcut victima multor accidente. Angélica Liddell preia această tehnică în teatru, „poate ar trebui să fiu un Juan Belmonte pe scenă”, spune ea, vorbind astfel despre artă ca despre un act de curaj, provocator, care nu permite minciuna, prin urmare convenția. În acest sens, dublările prin tînguire – sînt scene absolut frisonante – ale unor pasaje muzicale, de la Asingara (un cîntec din 1974) la Marșul funebru al lui Purcell, sînt nu doar expresii ale durerii, ci și forme de parazitare a culturii mainstream, anchilozată în propriile tipare astfel încît își reproduce continuu inerția. De la Wagner, Angélica Liddell ia opera Tristan și Isolda ca reprezentare a frumuseții, suferinței și morții, elemente de care este profund atașată (poate cuvîntul mai potrivit ar fi „obsedată”).

Există o componentă puternică legată de Biserică și de iconografia catolică, cu reproducerea stigmatelor și „împărtășirea” cu propriul sînge „ca Iisus cu laptele Mariei”, cu o variantă de Pietà în care Iisus este un bărbat fără o mînă și un picior, cu patru variante masculine de Madone cu pruncii (tații cu bebelușii lor nu sînt actori). Provocarea periculoasă din coridele lui Belmonte și suferința estetică din opera wagneriană sînt elemente de construcție a unei ars dramatica în care autorul/performerul este propriul Dumnezeu și propria Biserică. De aici radicalismul unei afirmații precum „Avem nevoie de o teocrație” pe care nu o percep ca pe o referire la organizarea socială subordonată Bisericii, ci ca pe o revenire a teatrului (culturii) la o onestitate și implicare totale, radicale. Dezamăgirea față de arta contemporană și față de omul contemporan este una față de superficialitate și frivolitate. Este aici un discurs furios al disperării (citate din Pe culmile disperării de Emil Cioran sînt citite cu o intonație liturgică) în care exigențele față de sine nu sînt mai prejos decît cele față de ceilalți („Publicul s-a săturat de tine, Angélica”). Picturalitatea spectacolului trimite la galbenul lui Van Gogh, la trupurile mutilate și Studiul pentru o coridă ale lui Francis Bacon, ba chiar la Teatrul Măcelărie al lui Rodrigo García (sînt și pisici vii pe scenă). Silueta ei alungită într-o rochie-furou neagră amintește de Pina Bausch. Dar dincolo de referințe, Angélica Liddell este unică, viscerală, cu o forță a lirismului și a demolării de neoprit. Un lung rechizitoriu făcut culturii și omenirii care și-au pierdut forța trangresiunii este un pasaj de referință pentru teatrul contemporan. O asemenea implicare, fără să cadă în melodramă, este rarisimă pe scenă, această interpretare fabuloasă, din vintre, dă substanța inflamabilă spectacolului, imposibil de reprodus cu un alt performer. Vizionat într-o înregistrare, spectacolul își păstrează forța incandescentă în ciuda distanței impuse de camera de filmat.

 Și totuși, ce sau cine este Heysel? Liddell zice (în afara spectacolului) că este iubitul pierdut, dar nu dă nici o altă informație. Heysel este și stadionul din Bruxelles unde, în 1985, 39 de oameni care asistau la finala Cupei Campionilor Europeni au murit după ce un perete s-a prăbușit peste ei. Este în spiritul Angélicăi Liddell să mixeze în acest fel, într-o singură referință, dragostea cu moartea.

Liebestod este al treilea episod din seria Histoire(s) du Théâtre creată de la Milo Rau la NTGent (Teatrul Olandez din Gent, Belgia), care pornește de la întrebarea „Care este istoria ta, ca artist?”. Primele două spectacole au fost create de Milo Rau și Faustin Linyekula, iar la Festivalul de la Avignon din acest an va fi prezentat al patrulea, realizat de artistul belgian Miet Warlop.

Liebestod este un act de curaj nebunesc, un teatru radical care se prezintă ca o formulă posibilă pentru revigorarea culturii. De aici, poate, și dansul final al artistei cu un masai (cred), reprezentantul unei culturi aproape opuse celei europene. O infuzie de viață pentru o artă pe moarte.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Christophe Raynaud de Lage