Una dintre celelalte istorii

6 martie 2013   ARTE PERFORMATIVE

● După Traian şi Decebal (Din Filele Istoriei Gay în România), un manual performant de Mihaela Michailov şi Paul Dunca; set&design: Andrei Dinu.

În fiecare an, în februarie, în opt ţări din lume (cărora, de doi ani, li se adaugă şi România), se organizează Luna Istoriei LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender). Manifestarea presupune o serie de acţiuni culturale şi educative (proiecţii de filme, expoziţii de artă, teatru, discuţii, educaţie nonformală, petreceri şi ateliere). Asociaţia ACCEPT descrie evenimentul astfel: „Este un prilej de a sărbători viaţa şi cultura LGBT, prin explorarea istoriilor personale şi pe ale celorlalţi, într-un context LGBT. (...) De asemenea, este o şansă de a învăţa şi de a discuta despre lupta continuă pentru emanciparea comunităţii LGBT din România şi întreaga lume.“ Din această prezentare generală, am reţinut două lucruri: istorie personală şi educaţie. Aş adăuga normalitate, respectul faţă de cel diferit, informaţie şi nevoia de a înţelege. De la aceste premise cumulate a pornit un performance realizat de Mihaela Michailov şi Paul Dunca, prezentat la Librăria Bastilia. După Traian şi Decebal (Din filele istoriei gay în România) este o arhivă performativă care oferă informaţii puţin cunoscute despre voievozii homosexuali (da, au existat!), viaţa gay în perioada comunistă şi lupta (presărată cu sentinţe definitive şi executabile la închisoare) pentru abrogarea articolului 200 din Codul Penal, care incrimina relaţiile între persoane de acelaşi sex. Sînt fapte şi realităţi asupra cărora istoria oficială păstrează tăcerea.

Perfomance-ul ia forma unui curs alternativ, sub pretextul lansării unui manual de istorie gay. Cu doi actanţi – Mihaela Michailov în rolul specialistului, teoretician şi furnizor de informaţie, şi Paul Dunca – performer, interpret al studiilor de caz (poveşti personale relevante pentru modul în care o persoană cu alte preferinţe sexuale decît norma socială acceptată trăia în comunism şi după căderea lui). Spectacolul face o radiografie, chiar dacă incompletă (lipsesc perioade istorice, probabil nu există informaţii), a intruziunii politicului – ca expresie a obtuzităţii şi ca formă de agresiune – în viaţa intimă, este suma constrîngerilor şi a încălcării lor, parcurge variantele de abuz – de la cel psihologic la cel juridic – şi inventariază tipuri de comportament. Prima lecţie primită este general valabilă: interdicţiile nu opresc, doar ascund. Cu toate rigorile unei legislaţii restrictive într-un regim politic discreţionar, a existat o viaţă gay în România comunistă, cu locuri de „agăţat“, trasee, ritualuri de socializare, poveşti de iubire, concubinaje, o lume obligată la minciună, tolerată atîta vreme cît nu era prea vocală şi dacă existau interese.

A doua lecţie primită este cea despre inerţia mentală. Prejudecăţile, obtuzitatea, obsesia „normalităţii“ – acea viziune rigidă şi restrictivă care are ca antonim „diversitatea“ – au susţinut celebrul articol 200 din Codul Penal, pentru încă 11 ani după căderea regimului comunist. Presiunile Uniunii Europene au reuşit doar să atenueze incriminarea, nu să o anuleze. Abia anunţul sosirii în România a unui ambasador american gay (Michael Guest), împreună cu partenerul său de viaţă dărîmă articolul 200 imediat şi definitiv. Idiosincraziile se prăbuşesc sub loviturile interesului politic. La vremea respectivă (2001), România era în negocieri pentru aderarea la NATO, şi nu-şi permitea să supere SUA.

Incriminarea penală dispare, mentalităţile retrograde rămîn. Prezentat în toamna anului trecut la SNSPA, spectacolul a produs un scandal soldat cu agresarea organizatorilor (unul dintre ei a ajuns la spital). De data aceasta, în librărie a fost linişte. Dar în timp ce la Bastilia – sub supravegherea jandarmilor de la intrare – spectacolul a decurs normal, la Muzeul Ţăranului Român cîţiva spectatori plătitori de bilet – care au dorit să vadă filmul The Kids Are All Right, eveniment programat în cadrul Lunii Istoriei LGBT – au fost scoşi din sală de mai mulţi homofobi, „înarmaţi“ cu steaguri, icoane şi imnul naţional, sub privirea înţelegătoare a unuia dintre directorii adjuncţi ai instituţiei. Scandalul venea după altul, cel de la Liceul „George Coşbuc“, unde o profesoară a îndrăznit să facă educaţie pentru diversitate (aşa cum e, de altfel, prevăzut în programa şcolară la disciplina Drepturile omului), ceea ce a dus nu numai la proteste ale părinţilor „îngrijoraţi“ de coruperea copiilor (ură şi lipsă de informaţie, drapate în apărarea moralei creştine), dar şi la postarea unor panouri homofobe pe Calea Moşilor (desfiinţate de primarul de sector după o campanie în presă şi pe reţelele de socializare). Asta conduce la cea de-a treia lecţie primită la cursul Mihaelei Michailov şi al lui Paul Dunca, aceea că derapajele de ură se produc relativ uşor şi efectul lor poate fi intimidant, cel puţin pe termen scurt.

După Traian şi Decebal (Din Filele Istoriei Gay în România) reprezintă o formulă de identitate performativă care funcţionează ca furnizor de informaţie şi generator de dezbatere. Spectacolul se joacă acolo unde găseşte un spaţiu, dar locul lui e peste tot, chiar şi (sau mai ales) în şcoală. Ca o completare necesară la istoria din manual.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: M. Drăghici

Mai multe