Un spectacol ubicuu

● #acedesiguranță. Regia: Bobi Pricop. Dramaturgia: Ionuț Sociu. Scenografia: Oana Micu. Muzica și coregrafia: Eduard Gabia. Imagine și montaj: Iustin Surpanelu. Cu adolescenții Alexandra Francu, Jacqueline-Alessia Crăciun, Raluca Tender, Adrian Săpăceanu, Andrei Sava, Cristian Corbu, Matei Stăncuța și actorii George Albert Costea / Ramona Drăgulescu / Cătălin-Mihai Miculeasa / Claudiu Mihail / Romaniţa Ionescu / Vlad Udrescu, Costi Apostol / Anca Pitaru / Anna Maria Popa, Ecaterina Lupu / Florin Aioane / Andrei Bibire / Cătălin Bucur / Cătălina Mihai / Ștefan Mihai / Theodor Șoptelea / Cristiana Luca, Ioana Cheregi / Bianco Erdei / Roxana Fînață / Andrei Gîjulete / Raluca Mara / Alexandra Odoroagă / Andrei Stan. Coproducție Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe, Teatrul de Stat din Constanța, Teatrul de Nord din Satu Mare.

Pandemia a lăsat urme în teatru, bune și rele. Dintre cele bune, integrarea mediului virtual în spectacol este explorată în formule diverse, atît ca modalitate de difuzare, dar mai ales ca element cu diferite funcționalități în arhitectura spectacolului. În cei doi ani de funcționare restrictivă a teatrului, regizorul Bobi Pricop a fost unul dintre cei mai activi creatori români în găsirea unor formate de spectacole care să spargă bariera spațiului convențional de joc, inaccesibil în această perioadă. Regizorul nu a vizat doar o extindere a spectacolului de pe scenă în mediul online, transformînd platforma Zoom într-o sală virtuală de teatru (Work. No Travel, Centrul de Teatru Educațional Replika) sau filmarea unor scene derulate în exterior și integrarea lor în timp real în spectacol (Ziua Z, Teatrul de Stat Constanța), ci și ieșirea efectivă a teatrului în stradă (Exeunt, Reactor de Creație și Experiment, Cluj-Napoca), în vitrinele instituțiilor, ca spații de expunere a performerilor, transformați în „obiecte” mobile de artă, care interoghează spectatorul prin ipoteticul al patrulea perete, aici transparent (de sticlă), dar materializat (INT. EXT, Teatrelli, București). Lucrurile au funcționat bine sau mai puțin bine în aceste producții, mai mult instalații și performance-uri căci ele au depășit standardele teatrului și au interferat cu forme performative neregulate. La Bobi Pricop este vizibilă nevoia de a căuta formate noi de spectacol, cu „ingrediente” neobișnuite sau folosite într-un mod diferit (altfel, nici mediul virtual, nici transmisia unor scene exterioare în timp real în spectacol nu sînt noutăți). Pentru regizor, asemenea evadări din formatul convențional de spectacol sînt importante nu atît (sau deloc) în sine, ca atracție pentru public, ci ca materiale de construcție spectaculară care pot genera idei. Instalația performativă #acedesiguranță este un exemplu în acest sens. 

La #acedesiguranță, formula de reprezentare este inedită: spectacolul are loc în patru teatre simultan, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe, Teatrul de Stat din Constanța, Teatrul de Nord din Satu Mare, și online, în rețeaua TikTok. Actorii sînt ghizi printre povești în care protagoniști sînt șapte adolescenți care participă virtual la spectacol. Fiecare actor „lucrează” cu șapte spectatori. Ce încearcă actorii și spectatorii, ambele categorii adulte (milenialii Y, generația X, chiar Baby Boomers), este să cunoască mai bine generația Z, adolescenții de azi, născuți în vremea rețelelor sociale. În mod neobișnuit, nu am văzut (nici nu aveam cum) „întregul” spectacol, ba mai mult, am vizionat exclusiv partea virtuală, „care adună materialele video postate pe TikTok de adolescenți, lucrate împreună cu echipa, montate într-un cadru narativ care contextualizează demersul”, după cum mi-a explicat regizorul. Din această frîntură de spectacol se deduc cîteva lucruri. 

Cei șapte adolescenți între 16 și 18 ani vorbesc despre sine și despre lucrurile care îi preocupă. De la identitate, inclusiv de gen, la bullying, inclusiv online, de la autocunoaștere la nevoia de validare, de la probleme cu propriul corp la cele cu propriile sentimente, multe dintre lucrurile pe care ei le povestesc arată un cadru de dezvoltare dificil, bîntuit încă de prejudecăți și discriminări. Anxietatea este unul dintre cuvintele care se repetă des, un disconfort de a trăi combinat cu teama de a-și dezvolta personalitatea, uneori anormativă. Fragilitatea acestei generații se amplifică pe fondul delegării unei laturi din existența ei în mediul online, pe rețelele de socializare, unde tinerii își exteriorizează uneori lucruri ascunse în viața reală, își satisfac nevoia de validare, dar se expun și unui fenomen pe care generațiile anterioare nu l-au trăit, cyberbullying (hărțuire, intimidare, hate speech, în general acțiuni agresive menite să sperie victima sau să îi distrugă reputația). De remarcat că fundalul social, și el generator de discriminări, are un impact considerabil asupra tinerilor.

Dramaturgul Ionuț Sociu face o bună caracterizare acestei generații, mult mai tolerantă decît precedentele, interesată de climă, funcționînd digital, dar cu tendințe depresive. De altfel, echipa lui Bobi Pricop, verificată și în alte producții, s-a închegat bine. Sociu este unul dintre cei mai activi dramaturgi în anii pandemici, are fler pentru teme nebătătorite și o scriitură proaspătă și profundă. Scenografa Oana Micu creează spații în care contemporanul se combină cu poeticul – aici, camera unui adolescent în care aglomerează elemente din spațiul fizic și din imaginarul/emoționalul acestuia (de exemplu, rochia vaporoasă roșie pe care o poartă Adrian, pasionat de vogue). Eduard Gabia, coregraf și muzician, creează un soundal intimității traversat de universul sonor, important în identitatea proprie, a fiecărui protagonist.

Între generațiile X și Y și generația Z există o diferență serioasă de mentalitate și o fractură de comunicare. Ar fi bine să încercăm să le depășim pentru că ei sînt generația care ar putea salva planeta.

Oana Stoica este critic de teatru.