Un spectacol normal

24 octombrie 2012   ARTE PERFORMATIVE

● Platonov, de A.P. Cehov. Regia: Alexandru Dabija. Cu: Nicu Mihoc, Serenela Mureşan, Cristina Flutur, Ofelia Popii, Adrian Matioc, Marius Turdeanu; Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu 

Spectacolul Platonov în regia lui Alexandru Dabija este unul normal. Normalitatea lui variază însă în funcţie de reper. Într-un peisaj teatral profesionist, în căutare de limbaje/teme/estetici/interpretări noi, Platonov ar reprezenta normalul. Universul teatrul românesc este însă diferit de această situaţie ideală, este dominat de conservatorism, chiar rigiditate estetică, manierism, suficienţă, teribilism etc. În acest context, spectacolul lui Dabija este extra-ordinar, adică excede sferei normalului.

Punctul forte al show-ului sibian este coerenţa. Din piesa lungă, cu o structură arborescentă, oarecum dezlînată a lui Cehov (ca viaţa, incoerentă şi surprinzătoare), Dabija a făcut un scenariu cursiv despre un bărbat care se dezintegrează sub iubirea sufocantă a femeilor. Platonov este un anti-erou, un intelectual ratat, eşuat la ţară, adulat de femei ca singurul bărbat „valabil“ din împrejurimi, care şi-a dat seama că în nefericirea monotonă a stepei ruse, între iernile interminabile şi plictiseala de vară, femeile dezvoltă o doză suficientă de masochism încît să fie dependente de cea mai fragilă dintre speranţe, aceea că vor fi iubite. Dramele pulsatile, jucate de obicei melodramatic, în ciuda indicaţiilor explicite ale autorului care insista pe ideea că piesele sale sînt „comedii“, pierd la Dabija potenţialul lacrimogen. Rămîn fruste, comice, uneori penibile, dar nu derizorii. Se construiesc stanislavskian relaţii logice şi personaje durabile, oamenii sînt vii, suferinţa lor e reală, ca şi bucuria, ambele durează o clipă, uneori puţin mai mult.

Spectacolul se deschide cu o scenă memorabilă care parafrazează celebra replică a lui Cehov: „Dacă un pistol apare în primul act, acesta pînă la sfîrşit se va descărca“. „Pistolul“ lui Dabija este chiar cadavrul lui Platonov. Conversaţia banală cu care începe piesa, despre bani şi dragoste, purtată ca să întreţină plictiseala, are loc nu într-o zi oarecare, ci la un priveghi. Întins într-un dric decorat cu amoraşi vineţii, mortul pare a fi generalul Voiniţev, dar ceva e în neregulă în tabloul funerar. Plînse şi ofilite, o cohortă de femei îl veghează pe defunct. Printre ele sînt unele care, teoretic, nu pot fi acolo, întrucît nu există încă în economia piesei, precum Sofia Egorovna. Şi tot inexplicabil, scîncind de durere, Saşa stă pierdută lîngă dric. Aşadar, cine e mortul? Iată întrebarea al cărei răspuns răstoarnă spectacolul. Dabija pune o acţiune de final în scena de deschidere. Căci cadavrul jelit de adulatoare este al lui Platonov şi tronează ca elefantul în mijlocul plictisitoarei conversaţii de după-amiază. Acesta este subiectul!

Scenograful Dragoş Buhagiar a construit un spaţiu modular, pe sistemul matrioştilor. Camera de priveghi este strîmtă şi face să pară cu atît mai mare dricul cu amoraşi. Pereţii tapetaţi se dovedesc a fi nişte pînze mătăsoase care se deschid către un alt spaţiu, mărginit de voaluri albe în spatele cărora se ghiceşte un chioşc de vară şi un pian. Desigur, şi aceste voaluri vor dispărea, ba chiar spaţiul se va deschide generos şi lateral. De la o închidere completă a scenei (o cortină de voal negru filtrează lumina pîlpîietoare a unor lumînări şi funcţionează ca al patrulea perete în timpul intrării publicului) se ajunge la un spaţiu amplu cît stepa rusă, respirabil şi fluid. Vaporoase sînt şi rochiile din satin, drapate cu voaluri transparente. Texturile din decor sînt diferite. Pavajul (o mochetă) alternează cu podiumuri (dramele sînt expuse scenic) şi plafon de lemn. Scenografia potenţează eclectismul stilistic al textului. Dramele amoroase sînt fracturate de tăceri bergmaniene, lemnul este fluidizat de voal.

Recunoscut ca unul dintre cei mai abili şi generoşi regizori în lucrul cu actorul, Dabija orchestrează în acest spectacol 18 partituri. Reuşita constă în omogenitatea valorică a interpretărilor. Nicu Mihoc face un Platonov cinic, răutăcios în bonomia lui, dar nevolnic. Un bărbat contemplativ, depăşit de propria inacţiune, a cărui reflexie este tînărul Voiniţev (Adrian Matioc). În fond, Sofia alege acelaşi tip de bărbat, astfel că, în scena finală, cei doi nu îşi vor disputa neapărat femeia, ci îşi vor măsura neputinţele. O sinusoidală a emoţiilor pe care Mihoc şi Matioc o ţes ca pe o dantelărie de lux. În primul ei rol în teatru după Palme d’Or, Cristina Flutur construieşte un personaj dominat de bunătate. Pînă şi dojenile ei sînt blînde. „Porcule“, îi spune lui Platonov, iar cuvîntul sună aproape ca un alint. Cînd el sărută ostentativ-pasional o altă femeie sub ochii ei, Saşa scînceşte ca un copil. E un tip de personaj complet diferit de cel pe care Cristina Flutur îl făcea în Viaţa cu un idiot – tot o soţie, dar una secătuită de dragoste, sufocată de prezenţa insuportabilă a soţului care o duce în pragul demenţei. Atuul Cristinei sînt ochii – mari, blînzi, senini sau în lacrimi. Generăleasa Anna Petrovna este o femeie inteligentă. Pe această caracteristică mizează Serenela Mureşan care creează un personaj de o senzualitate dominatoare, o Anna Magnani. Un alt tip de energie aduce Grekova pe care Cristina Ragos evită să o asemene prea mult cu şleampăta Nataşa din Trei surori, păstrîndu-i totuşi o stîngăcie agresivă care concentrează atenţia spectatorului. Cea mai puternică dintre femeile lui Platonov este Sofia, pe care Ofelia Popii o face aventuroasă şi explozivă (se aruncă de pe masă în braţele lui Voiniţev), dar lucidă. E singura dintre ele care poate reacţiona la inacţiunea fatală a lui Platonov. E singura care, în ciuda suferinţei, poate pune punct acestui joc mutilant.

Partitura doctorului este aproape mereu generoasă în piesele lui Cehov. Trileţki nu face excepţie. Beţiv, indolent şi probabil incompetent, doctorul suferă şi el de un blestem al lucidităţii, e bîntuit de aceeaşi neputinţă angoasantă ca şi Platonov. Marius Turdeanu face un personaj vulnerabil, cinic, care se salvează din melodramă, dar nu şi din tragedia pe care o presimte (o ameninţă intens pe Sofia cu degetul, deşi nu se întîmplase încă nimic).

Toată această simfonie fluidă de nefericiri şi voaluri este învăluită de muzica lui Vasili Şirli, insiduoasă, cuceritoare, dar nu dominatoare, ca un bun prieten, ca o iubită înţelegătoare (cu pasaje interpretate live la pian de Pali Vecsei).

Platonov este un spectacol de actori, de scenografie, de muzică, o demonstraţie de regie inteligentă. Este, în fond, doar un spectacol normal.

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: P. Baila

Mai multe