Un festival nou în oraș

X-FEST, Festivalul Internațional de Teatru Tînăr Excelsior (7-15 octombrie), a avut prima ediția în București cu tema „Limite”. Organizat de Teatrul Excelsior, festivalul s-a orientat spre publicul tînăr și a cuprins teatru în școli, un atelier de scriere dramatică susținut de Alexandra Badea, dramaturgă și regizoare stabilită în Franța, expoziții. Selecția de spectacole naționale și internaționale a fost consistentă și coerentă, deși nu este asumată de un curator (indiciile duc la managerul interimar al Excelsior, regizorul Vlad Cristache). Festivalul a debutat cu premiera proprie a teatrului organizator, Două ore cu pauză, spectacol de Gianina Cărbunariu, o reflecție asupra educației și a părților implicate (elevi, profesori, părinți) prin ficționalizarea unor incidente reale din ultimii ani, pornind de la povestirea Domnul Trandafir de Mihail Sadoveanu. Este salutar că X-FEST a adus la București un alt spectacol al lui Cărbunariu, Frontal, care explorează stigmatizarea sărăciei în societatea de astăzi, pornind de la un alt text clasic, Povestea unui om leneș de Ion Creangă. Creat în 2019 la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Frontal a fost o victimă a pandemiei, nefiind văzut la nivel național, deși a fost unul dintre cele mai bune spectacole din acel an. O altă prezență marcantă în X-FEST a fost Thomas Ostermeier, celebrul regizor german. Ostermeier a prezentat la București O istorie a violenței, o adaptare la Schaubühne Berlin după cartea omonimă a lui Édouard Louis (Editura Litera, 2019), care analizează un incident violent căruia scriitorul i-a fost victimă – un viol comis de un magrebian cu care a avut o aventură de-o noapte – prin prisma precarității și a colonialismului.

Din selecția națională a făcut parte Fiul, în regia lui Bobi Pricop, producție a Teatrului „Regina Maria” din Oradea, ultima parte din trilogia despre familie a dramaturgului Florian Zeller. Tatăl și Mama sînt primele două piese, montate și în România. Zeller investighează aici probleme spinoase, demența în Tatăl, singurătatea maladivă în Mama și depresia la adolescenți în Fiul. Nicolas, 15 ani, stă cu mama după divorțul părinților, în timp ce tatăl și-a format o altă familie. Nicolas resimte plecarea tatălui ca pe un abandon și intră într-o depresie pe care părinții săi, cu toată dragostea și bunele lor intenții, nu o recunosc și nu o tratează ca atare. Aș zice că acesta e punctul central al textului și spectacolului – incapacitatea părinților de a sesiza depresia copilului și gravitatea ei, ezitarea lor de a-l duce pe Nicolas la medic. Zeller plasează acțiunea în Franța, dar în România, unde mentalitatea este încă reticentă în a accepta disfuncțiile emoționale/mentale ca boli care trebuie tratate, povestea capătă o încărcătură și mai puternică. Este meritul lui Richard Balint că reușește să facă din tată, cel care duce greul spectacolului, un personaj complex, care pare să intuiască adevărata problemă a fiului său, dar preferă să nu o abordeze direct, ci să creadă, cu fals optimism, că lucrurile nu sînt chiar atît de rele, că totul ține de convulsiile adolescentine, într-un cuvînt, că totul va fi „bine”. E o greșeală pe care și-o asumă cînd va fi prea tîrziu. Într-un decor cu doi pereți albi în unghi de 45 grade și o firidă mică, în care Nicolas (Robert Balint, foarte bun în a reda disconfortul de a trăi – tatăl și fiul de pe scenă au aceeași relație familială și în viața reală) se ascunde ca într-o vizuină, depresia vine sub forma unor jucării cenușii de pluș, zeci sau sute de elefanți, urși, șoareci, cu care tînărul trăiește și care îl cuprind cu totul (își pune capete imense de elefant și urs, semn că depresia îl înghite). Fiul este un spectacol în primul rînd pentru părinți astăzi, într-o vreme cînd copiii sînt afectați emoțional și psihologic de lumea tensionată în care trăim. 

Zbor deasupra unui cuib de cuci, adaptare după romanul lui Ken Kesey în regia lui Leander Haussmann, este o producție a RambaZambaTheater, cunoscut pentru viziunea sa incluzivă. Compania berlineză integrează performeri cu dizabilități în același fel ca Pippo Delbono, care folosește în spectacolele sale performeri amatori, bolnavi mintal, persoane fără adăpost. În spectacolul german,  McMurphy, nebunul revoltat, este interpretat de Jonas Sippel, actor cu sindrom Down, care își joacă diferența de standard fizic și asta dă o altă viziune asupra personajului – o persoană anormativă, care refuză să fie considerată așa. Sippel este secondat de un alt actor cu sindrom Down, Christian Behrend. Există referințe la celebrul film al lui Milos Forman cu Jack Nicholson, scene din film sînt proiectate în fundal în timp ce sînt jucate și live. Se face continuu referire la normă. De exemplu, spectacolul începe cu două personaje în sală, doctorul și asistentul, vorbind românește, care urcă apoi pe scenă, vorbesc în germană și se dovedesc a fi bolnavi mintal. Doctorul se joacă la început cu întrerupătorul, alternează lumina din scenă în sală. Cine pe cine joacă, cine sînt nebunii și ce e normalitatea? 

Cea care privește lumea, producție Hédéra Hélix & Mascaret Production, Franța, este un spectacol de Alexandra Badea despre ciocnirea a două lumi, cea occidentală, dornică să își apere privilegiile, și cea a refugiaților, prinși între războiul de acasă și respingerea europeană. Déa (Lula Paris), o adolescentă din clasa de mijloc franceză, cunoaște lumea prin intermediul tînărului imigrant Enis (Alexis Tieno), una diferită de cea filtrată prin prejudecățile familiei sau școlii. Este aici un conflict între normal, adică ceva generat de normele impuse de oameni, și natural, ceva ce există în natură. Spectacolul este și o metaforă ecologică, trunchiurile tăiate de copaci de pe scenă contrastînd cu frunzișul fremătător din proiecția de fundal. Realitatea este defrișarea (dezrădăcinarea), în timp ce natura rămîne doar pe video. 

Acesta nu este un cîntec de dragoste, spectacolul companiei Ufftenzivot din Praga, este o incursiune vivace în anii ’90, în adolescența actorilor, cînd MTV era norma. Cu multe pasaje de improvizație, spectacolul provoacă într-o atmosferă amuzantă o reflecție asupra modelelor pe care ni le alegem, a influenței industriei muzicale, dar și a inocenței unei vîrste și a unui timp. Minunați performerii cehi, care au făcut slalom prin muzica acelor ani, cu o reconfortantă autoironie, jonglînd cu imagini, costume, coregrafii și mai ales muzică.

Oana Stoica este critic de teatru.