Ultima dată
Festivalurile sînt alcooluri tari. Intense, contagioase, dar și periculoase. Tînăr, cîte festivaluri n-am degustat de-a lungul vieții; le-am căutat, căci m-au atras ca un fluture năuc în noapte. Festivalul e un eveniment ieșit din comun și din ritmul cotidian: o perturbare a obișnuinței, o șansă de a trăi concentrat febra teatrului, o socialitate nu mondenă, ci artistic motivată. Vara aceasta, după pandemie, mi-am petrecut-o, încă o dată, în festivaluri. Le-am regăsit. Și, uneori, ele m-au amețit. De la un timp, rezistența la tării se diminuează.
La festivalul de la Craiova, sub semnul lui Shakespeare, am călătorit pe acest continent al teatrului restituit în toată bogăția sa plină de contraste, căci aici autostrada capodoperelor mediatice se învecina cu poteca exercițiilor pedagogice. Ambele necesare. Doar festivalul permite aceste rătăciri cu riscuri, surprize și revelații. Exemplu neașteptat, Macbeth-ul semnat de Botond Nagy la secția germană de la Teatrul Național din Sibiu. Acum piesa devine o dezbatere lucidă și violentă despre putere. Un teatru direct politic, nu dogmatic, ci implicat. Acest Macbeth refuză închiderea în universul scenei pentru a alterna adresarea directă înspre public și a proceda apoi la retragerea în ficțiune. Un Macbeth pe care l-am asimilat unui oratoriu politic. Silviu Purcărete a montat Macbett de Ionesco la Teatrul Maghiar din Cluj. Aici, textul lui Ionesco invită la un joc constant de deriziune și de reflecții severe privind dictatorii și practicile lor totalitare. Purcărete se amuză urmărind jocul ionescian, unde nu sîntem siguri de nimic. Scepticism al autorului și al regizorului care, împreună, se delectează în contextul teatrului asumat și prezentat ca ficțiune a cărei construcție – material vorbind – se descompune la final sub ochii noștri. Grotesc și cinism – aceasta-i alianța! Monologurile nocturne ale lui Macbeth și ale altor personaje le-am ascultat într-un exercițiu pedagogic atent realizat sub conducerea Haricleei Nicolau.
Penalizat de condiții meteorologice și de accidente tehnice, Richard al III-lea pus în scenă de László Bocsárdy, cu Sorin Leoveanu în rolul protagonistului, nu și-a găsit integral publicul. Iar eu, de asemeni, l-am ratat. Păcat. În schimb, am descoperit o versiune ludică a lui Hamlet realizată de grupul The Tiger Lillies, care seduce prin incredibila mobilitate a registrelor, a dialogului între artele prezentului, prin amestecul de umor și melancolie, de muzică și vers. Un Shakespeare ce destinde fără a fi vulgar, ce întristează fără a deprima. O sărbătoare.
Cîteva zile mai tîrziu, reluam pelerinajul festivalurilor pentru a fi prezent la Sibiu. Aici se instala dialogul între Macbeth-ul lui Botond Nagy și Macbettu lui Alessandro Serra pe care îl văzusem fascinat la Bouffes du Nord. Interpretat de actori amatori din Sardinia, ei aduc energia și implicarea sonoră pe care, demult, o descopeream tot la Sibiu mulțumită grupului Iza în Electra pusă în scenă de Mihai Măniuțiu. Acest Macbettu rural și întunecat tulbură prin dramatismul jocului de o rară implicare. Experiență teatrală unică de o forță fără egal care ne proiectează în chiar inima nopții shakespeariene. În timpul dialogului pe care îl aveam cu Alessandro Serra și în care, amîndoi, evocam teatrul lui Brook, ambasadoarea Franței, Laurence Auer, s-a ridicat discret, s-a apropiat de noi și ne-a șoptit: „Tocmai a murit Peter Brook”. Moment unic a cărui amintire rămîne definitivă. Sub semnul lui Shakespeare… Marele Anonim.
Ionesco a fost prezent și a captivat la Sibiu. Cîteva spectacole remarcabile i-au reactualizat opera. Scaunele, în regia lui Gabor Tompa și scenografia lui Dragoș Buhagiar, alternează muzical, ca de obicei la el, grotescul și drama, emoția și derizoriul, îndeosebi grație Oanei Pellea al cărei joc liber, dezinvolt și grav se impune ca o capodoperă de interpretare ionesciană. Mare a fost surpriza de a vedea Regele moare al lui Ionesco în regia lui Claus Peyman, celebrul regizor german, radical și polemic, de la sfîrșitul secolului trecut. Vital și neresemnat, el și-a abandonat autorii de altădată, Bernhardt, Jelinek, Handke, pentru a afirma – mare surpriză! – că „adevărul zilelor noastre se află în absurd”. Concluzie derutantă, dar totodată refuz al imobilității pentru un artist nesclerozat care, evitînd „sentimentalismul” piesei lui Ionesco, cultivă, și el, asocierea între derizoriu ludic și panică existențială. Lecția semnată de Felix Alexa se distinge prin grație și umor, prin dimensiunea alertă și citatele lirice ce intervin în acest text despre impactul puterii asupra tinerei eleve. Complexă triadă ionesciană!
Orice festival reușit e un evantai care implică opțiuni personale și, evident, ratări, regrete, dezolări. Din ce am văzut, o impresie particulară a produs-o Domnișoara Iulia de Strindberg, în regia soților Grosu. Spectacol violent și rece, o meditație despre pulsiunea criminală plasată într-un spațiu cotidian redus la esențial: o bucătărie/măcelărie. Lui i se poate opune adagio-ul despre marea pianistă Clara Haskil, al cărei parcurs îl restituia poetic și econom spectacolul ce-i era consacrat, avînd-o pe Laetitia Casta în rolul prim.
Amore a fost una dintre cele mai emoționante realizări semnate de Pippo Delbono. El apare în costum alb, ca un vilegiaturist elegant, ce-și ascunde corpul masiv și se refugiază în fundul sălii unde rămîne… absent/prezent. Pe platou se succed secvențe muzicale, în special portugheze, de o intensitate extremă, cîntece sfîșietoare însoțite, la început, de cuvinte de iubire sentimentală care apoi se colorează dramatic pentru a sfîrși în adevărate elegii la urcarea lui Pippo pe scenă. El revine, ezitant și perplex, se culcă și se stinge în acordurile acestor adagios ce-i acompaniază sfîrșitul. Iată un artist, mi-am spus, pe care tragedia pierderii lui Bobo, dublul său, sau aceea recentă a pandemiei i-au permis să realizeze două capodopere: Gioia și Amore.
Apoi, pelerin neobosit, m-am îndreptat spre Avignon. Pentru a vedea Călugărul negru după Cehov, adaptat și pus în scenă de Kiril Serebrennikov. Așteptarea a fost în parte decepționată. Prea mult spectacol, prea stridente voci, prea abuzivă prezența coregrafică. Seduc cîteva soluții metaforice admirabile sau unele proiecții șamanice pe zidul Palatului. Enigme ale spiritului plasate pe cel mai emblematic loc al teatrului.
Ifigenia, pusă în scenă de Anne Theron pe un text de Tiago Rodrigues, invită, dimpotrivă, ca o rugăciune profană, la o reculegere și o confruntare gravă cu tragicul. Meditație ce evocă spiritul Greciei originare. Dar, din scurta trecere prin Avignon, rețin mai cu seamă expoziția ce reconstituie relația pasională între Gérard Philipe și Maria Casares. Ea rămîne, cum spunea Barthes, punctum-ul meu. Pentru a-i parafraza titlul, aș spune că am iubit-o „infiniment”.
Lichefiat de caniculă, cu resursele fizice diminuate, redus la o stare de oboseală cronică, mi-am amintit, la reîntoarcere, un cîntec al lui Angel Para auzit cînd am ajuns în Franța. Refrenul era „Data viitoare voi fi mai îndrăgostit… data viitoare voi fi mai atent… data viitoare voi fi mai devotat”, dar el se încheia sfîșietor: „Data viitoare nu există”. Și eu mi-am spus, resemnat, după experiența acestei epuizante veri de festivaluri: „Data viitoare nu există. E ultima dată”.
George Banu este critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.