Trei surori din Gheorgheni
● Trei surori de A.P. Cehov, traducere în limba maghiară: Kosztolányi Dezsö. Cu: Bocsárdi Magor, Szilágyi Míra, Bartha Boróka, Vajda Gyöngyvér, Máthé Annamária, Moșu Norbert-László, Faragó Zénó, Fodor Alain Leonard, Kolozsi Borsos Gábor, Nagy Csongor-Zsolt, Tamás Boglár. Regia: Albu István, decor şi costume: Márton Erika, artist plastic: Ferenczi Zoltán, muzica originală: Bocsárdi Magor, light design: Borsos Attila, sound design: Majos Endre. FNT 2019, Teatrul Figura Stúdió, Gheorgheni.
Peisajul teatral din România, aşa cum a fost reflectat în Festivalul Naţional de Teatru – subiectiv, desigur, căci reprezintă perspectiva selecţionerului unic, criticul Marina Constantinescu – pare eclectic, unde „eclectic“ are mai degrabă sensul de amestecat, fără direcţie, decît de variat. O ofertă teatrală diversificată ar demonstra atenţia către (şi identificarea unor) publicuri diferite, dar spectacolele se produc, de fapt, în virtutea inerţiei, nu pe baza unor analize privind tipurile de spectatori şi a necesităţilor acestora. Spectacolele proaspete ca tematică şi estetică au reprezentat o parte din selecţie, altele au încercat să se apropie de concepte contemporane, reușind numai parţial, unele au fost oneste în raport cu propriile mize (revizitarea clasicilor etc.) sau au fost reproduceri ale unui stil regizoral, explorat uneori fertil, alteori pînă la epuizare. A fost benefică prezenţa unor companii care frecventează rar Capitala (din Gheorgheni, Odorheiul Secuiesc, Satu Mare sau Galați) şi demonstraţia de multiculturalism (30 spectacole de limbă română, 9 maghiare, cîte unul evreiesc, german şi multilingvistic – Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba). De aici au venit şi surprizele plăcute.
Figura Stúdió din Gheorgheni, Harghita, a prezentat Trei surori, regia István Albu, un show care a cotropit aproape tot Teatrul Naţional din București. Spectacolul necesită patru spaţii de joc, cîte unul pentru fiecare act, ordonate ascendent, de la parter pînă pe acoperiş, în Amfiteatru. Pe măsură ce visele celor trei surori (Bartha Boróka, Vajda Gyöngyvér, Máthé Annamária) şi ale fratelui lor, Andrei (Bocsárdi Magor) devin din ce în ce mai nerealizabile, spectacolul se desprinde de sol, dar şi de realismul psihologic, astfel încît actul final are tentă de performance: Andrei se roteşte în cerc, la nesfîrşit, amorţit, împingînd căruciorul cu copilul (eşuarea în cotidianul casnic), fiind înlocuit de doctorul Cebutîkin (Nagy Csongor-Zsolt), care dă ture cu bicicleta. Cercurile anihilatoare ale vieţii de provincie sterilizează orice aspiraţie. Nu doar spaţiile, ci şi plasarea personajelor în spaţiu este edificatoare: în timp ce, în primele trei acte, ele se află toate în acelaşi plan, în ultimul act, Prozorovii (cele trei surori şi fratele lor) rămîn în planul de jos, în timp ce Lopahinii, adică Nataşa şi Solionîi, domină tabloul de la înălţime.
Spaţiile – scenografa Erika Márton a lucrat cinematografic, căci decorul, foarte interesant uneori, după cum se va vedea, este totuşi mai puţin important decît configurarea arealui de joc, obținut și prin teatralizarea unor spaţii civile precum foaierele – au un rol major în conceptul spectacolului. În primul spațiu – foaierul de la parter al Sălii Media –, aproape tot mobilierul este împachetat, aceeaşi imagine regăsindu-se şi în ultimul act, cu alt sens: la început, Prozorovii visează la plecarea de acasă către un loc mai bun, la final sînt alungaţi din propria casă. Din foaier se vede oraşul, iar personajele ies din cînd în cînd afară, lăsînd ușile deschise. E frig, aşa cum va fi şi în ultimul act, jucat în aer liber, ceea ce induce un disconfort: realitatea e mai îngheţată decît o visează surorile. Unele personaje vin de afară, mijloacele de transport lăsîndu-le, practic, la uşă: Kulîghin (Moșu Norbert-László) cu bicicleta, Nataşa (Szilágyi Míra) cu taxiul şi, cel mai spectaculos, Verşinin (Faragó Zénó) cu calul, unul alb la Bucureşti – pozînd în Don Juan provincial mai degrabă decît în Hamlet, personajul se automitologizează (Făt-Frumos pe calul alb). Faptul că se vede oraşul real, nu unul de mucava – ca Moscova cea visată, reprodusă prin machetele din al doilea spaţiu, Sala Media –, plasează concret personajele aici şi acum. Îmbrăcate modest, provincial, aş zice (fără nici o intenţie de afront), surorile sînt afundate în derizoriu încă de la început, doar că nu îşi dau seama. Şi pe măsură ce eşecul lor devine vizibil, inclusiv pentru ele, casa se schimbă. Actul al III-lea, al incendiului, jucat în Sala Pictură de la etajele 1-2 ale TNB, este plasat în salonul devastat, închis cu un plastic transparent. Personajele sînt claustrate înăuntrul casei-cuşcă şi al iluziilor (aşa cum doica – Tamás Boglár – este prizoniera propriei surdităţi) care, ca şi plasticul, se fac praf. Sub presiunea unui extinctor, pereţii se topesc ca pielea arsă, desprinzîndu-se în fîşii. Casa, viaţa de pînă atunci, speranţele iau sfîrşit. De asta ultimul act se joacă în aer liber. Prozorovii au fost daţi afară, iar casa este luată în stăpînire de Nataşa, care aruncă hainele surorilor „pe fereastră“, evacuînd rămăşiţele vieţilor şi viselor lor, şi de Solionîi (Kolozsi Borsos Gábor), care îl execută pe baronul Tuzenbach (Fodor Alain Leonard – motivaţia agresivităţii lui Solionîi poate fi rasistă, căci baronul este de culoare).
A fost fascinant Magor Bocsárdi în rolul lui Andrei, artistul fiind, de altfel, o revelaţie în FNT: excelent muzician, creator de universuri sonore electro-punk şi de personaje cu impact vizual în Sam sau viaţa de familie şi, anul trecut, în Alice (ambele spectacole de la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe). Andrei este introvertit, chiar timid, se simte inconfortabil în propria piele şi îşi exprimă anxietatea prin muzică, unde evoluează de la chinuit vioara, în primul act, la un solo instrumental ca un ţipăt prelung, în actul al III-lea. Andrei devine un virtuoz al nefericirii pe care nu o poate verbaliza.
Simbolul fraţilor blocaţi într-un oraş mortificat şi în propriile iluzii este un porumbel în colivie. Eliberată la final, pasărea ar fi putut zbura, dar, paradoxal, nu o face – o ţine acolo resemnarea.
Cu o actualizare inteligentă, discretă, care se așază firesc peste piesa lui Cehov, fără să o întindă pe patul lui Procust, spectacolul lui István Albu este una dintre cele mai solide şi moderne construcţii performative din ultimul an.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Elod Bartalis, Cristian Muntean