Trei suricate
● Casa cu suricate de David Drábek, traducerea: Mircea Dan Duță, regia şi universul sonor: Radu Afrim, scenografia: Irina Moscu, asistent regie: Cătălin Miculeasa, sound design: Călin Țopa, light design: Dodu Ispas și Ștefăniță Rezeanu, afiș: Cosmin Florea, consultanță limbaj mimico-gestual: Filomela Salahoru. Cu: Raluca Păun, Iulia Lazăr, Ramona Drăgulescu, Alex Calangiu, Claudiu Mihail, Vlad Udrescu, Cătălin Miculeasa, Romaniţa Ionescu, Constantin Cicort. Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ Craiova.
Un nou spectacol al lui Radu Afrim, creat cu trupa excelentă a Teatrului Naţional din Craiova, readuce în atenţie universul personal al regizorului, după ce acesta evadase parţial din el în unele dintre spectacolele sale din ultima vreme, Despre oameni şi cartofi, realizat la Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe ca un documentar social filtrat printr-un lirism suprarealist, şi Pădurea spînzuraţilor de la TNB, o frescă poetică a Primului Război Mondial, cu reflecţii asupra prezentului. Casa cu suricate, piesă a dramaturgului ceh David Drábek, este o reinterpretare a clasicei Trei surori. Ca şi la Cehov, trei surori rămîn singure după moartea părinţilor şi încearcă să îşi schimbe destinul. Dacă rusoaicele sînt blocate într-un oraş de provincie şi aspiră să evadeze către o Moscovă atoatetămăduitoare, aici fetele sînt claustrate în propria casă, iar nevoia lor, recunoscută sau nu, este să poată părăsi locuinţa. Una este agorafobă, alta suferă de obezitate morbidă, doar cea de-a treia (Ramona Drăgulescu) explorează lumea exterioară, dar numai cît să le ţină pe celelate două în viaţă. Fiecare îşi va găsi o pereche, iar miraculoasa apariţie a bărbaţilor în viaţa lor schimbă obiceiuri, mentalităţi, inversează depresiile şi dă speranţe (în mod sigur ironic, unul este reprezentatul organizaţiei „Atingerea divină“). Că destinul e mai puternic decît miracolele şi fetele ratează evadarea, tot de la Cehov se trage, căci nici cele trei surori ale lui nu au ajuns niciodată la Moscova.
Textul, denumit în original Casa cu ciocolată şi declarat Piesa anului în Cehia în 2011, a fost rescris de Afrim (aşa cum făcuse în 2003 şi cu Trei surori, montată la Sfîntu Gheorghe cu subtitlul „un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov“), care a accentuat conexiunea cu Cehov prin introducerea unor replici din textul acestuia. Regizorul recreează aproape în totalitate limbajul prin mixarea dialectului oltenesc cu o deraiere a cuvintelor care îi este specifică (Juliette Binoche – Binoaşa; suricatele, deşi denumesc animale, au aici şi sensul de „surori“, obţinut prin aliteraţie de la „surate“ etc.), cu rime şi o cadenţă specifică versificaţiei. Nu doar forma limbajului a fost modificată, ci şi conţinutul: textul include reclame TV, expresii argotice, jocuri de cuvinte preluate din limbajul cotidian, parodiate prin deformare şi punerea lor într-un context absurd-grotesc. Media, comercialul, divertismentul populează lumea surorilor şi sînt ţintele vizate de regizor, susţinut de dramaturg (parte din acest conţinut, în special referirile la filme şi televiziune, există şi în textul original). Dacă în alte spectacole ale regizorului existau doar tuşe de acest fel care amprentau limbajul, ca elemente afrimiene de construcţie spectaculară, aici se creează, practic, o nouă limbă, asta susţinînd claustrarea surorilor care îşi delimitează teritoriul nu doar fizic, ci şi prin limbaj. În acelaşi sens, personajele sînt rebotezate cu nume familiare, extrase din cotidianul local: Rozica, Valerica, Nuţi, Lenţiu, Ion. La aproprierea limbajului se adaugă personaje-fanion ale lui Afrim, precum travestitul. Personajul gay, cu rochii sexy şi intermezzo muzical, este omniprezent în spectacolele regizorului, expresie a unui demers constant de integrare a marginalilor şi marginalizaţilor în mainstream-ul social. Chiar şi cînd în spectacol nu există o temă despre identitatea de gen, Afrim strecoară aceste personaje create pe scheletele unor personaje din text şi le conectează cu celelalte la nivelul vulnerabilităţii. Aici apare Samuela, un/o depresiv(ă) cu tendinţe suicidale, parte din reţeaua de vulnerabilităţi a suricatelor. Căci agorafobia de care suferă Valerica (Iulia Lazăr aproape se confundă cu suricatele pe care le împăiază) şi bulimia Rozicăi (fabuloasa Raluca Păun, clocind cu o maiestuozitate grotescă în cuib) sînt reacţii la dramele din familie (moartea subită a tatălui – Constantin Cicort, dezarmant de real în rolul său de spectru comic de supererou –, şi cea precedată de nebunie a mamei – Romaniţa Ionescu, răscolind fantomatic casa şi vieţile fiicelor). Însingurarea fetelor este tot o boală, căci claustrarea lor devine, de la un punct încolo, patologică. Bărbaţii au fiecare propriile lor traume familiale – fantele Ion, zis Giovani (Alex Calangiu), aluzie la experienţa sa de muncitor în Italia, detaliu biografic care tuşează subiectul migraţiei economice, are un trecut misterios, Lenţiu (Claudiu Mihail) ascunde o căsnicie ratată, iar tentativele de suicid ale Samuelei (Vlad Udrescu) semnalizează o fragilitate emoţională. În această casă-vizuină (scenografa Irina Moscu aglutinează mai multe suprafeţe statice – bucătăria în care Valerica împăiază suricate vii, „cuibul“ în care se afundă Rozica, un lac cu corăbii de jucărie, adică un spaţiu exterior interiorizat), nu e de mirare că statuia lui Buddha (Cătălin Miculeasa) şi animalele moarte vorbesc. Afrim îşi rezervă şi propriul moment, un fel de statement al regizorului pe care îl susţine Raluca Păun, în care îşi exprimă opiniile (a mai făcut-o şi în alte spectacole, poate aici este ceva mai puternic): pe lîngă toxicitatea media şi cultura comercială, el acuză denaturarea unor principii, care riscă să devină contrariul premisei de la care au pornit.
Are you dreaming? întreabă regizorul la începutul spectacolului şi dă drumul acestui vis absurd, romantic, comic şi coşmaresc deopotrivă. Este universul lui Afrim, cu personaje reale şi ireale („foste“ personaje, vorba Groparului din Hamlet) care coexistă într-un spaţiu la marginea imaginarului, o lume care se sufocă în propriile frici şi fantasme. Ca în mai toate spectacolele sale, Afrim face vizibile convulsiile emoţionalului.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Radu Afrim