Traumele corpului (im)perfect

● Dulce-acrişor. Texte de: Corina Butnaru, Adriana Creangă, Gabriela Harabagiu, Claudia Machedon, Anca Munteanu și Denisa Velicu. Regie: Claudia Machedon. Dramaturgie: Adriana Creangă. Scenografie și instalație video: Denisa Velicu. Cu: Corina Butnaru, Gabriela Harabagiu, Anca Munteanu. Spectacol realizat în cadrul Școlii de teatru politic 2019, proiect cultural inițiat de Asociația ADO și Macaz Teatru Coop, co-finanțat de AFCN. 

În mai toate spectacolele despre copii şi adolescenţi, indiferent de subiectul abordat, se regăseşte o acuză la adresa şcolii şi a familiei: minimalizarea sau ignorarea unor probleme cu care cei mici se confruntă zilnic. Şcoala şi familia se ţin încă departe de universul cotidian al copilului, refuzînd să discute despre situaţii şi nevoi concrete, susţinînd ideea nesănătoasă că despre ce nu se vorbeşte nu există. E vorba aici nu doar despre educaţia sexuală, deficitară în prezent, ceea ce generează efecte negative (de la incidenţa mare a sarcinilor la mame minore la tot felul de abuzuri, inclusiv revenge porn), ci şi de alte probleme (bullying, migraţia economică şi consecinţele ei asupra copiilor, abandonul şcolar în mediul rural etc.). Educaţia sexuală face parte dintr-o temă vastă care vizează corpul şi include tiparul corpului dezirabil social, intens promovat în media, la pachet cu avalanşa de „remedii şi soluţii“ miraculoase pentru obţinerea acestuia, sexualizarea şi obiectificarea corpului feminin, stigmatizarea persoanelor supraponderale etc. Mai multe spectacole au abordat această temă în ultimii ani – aş aminti aici doar pe cele două din Cluj, Eat me (regia Adina Lazăr, producător Create. Act. Enjoy, tratează relaţia dintre corp şi „moda“ culinară) şi Body of Defiance (regia Raul Coldea, producător Reactor de Creaţie şi Experiment, vorbeşte despre asumarea corpului anormativ). Un spectacol creat în cadrul Școlii de teatru politic 2019 – program de ateliere, derulat de de Asociaţia ADO şi Macaz Teatru Coop, prin care artiştii tineri învaţă să exploreze subiectele din perspectiva dinamicilor sociale – reia subiectul, concentrîndu-se pe efectele presiunii sociale de a avea un corp „ideal“ asupra adolescenţilor şi adulţilor tineri.

Spectacol-confesiune, cu o alternanţă dinamică de monoloage şi scene în două-trei personaje, Dulce acrişor surprinde momente (gimnaziu, liceu, facultate) din viaţa a trei fete care, odată cu dezvoltarea corpului, îşi dezvoltă şi obsesiile şi frustrările legate de el. Bianca (Corina Butnaru), care mănîncă doar o roşie pe zi, Elena (Anca Munteanu), căreia i se spune „grasă şi frumoasă“, şi Cătălina (Gabriela Harabagiu), care ţine diete şi vomită tot, sînt personaje semificţionale: compilate din detalii biografice ale artistelor din echipa de creaţie, ele sînt caractere compozite, reprezentative pentru generaţia tînără. Pe măsură ce corpul este conştientizat de adolescent, el devine obiect de interes şi pentru cei din jurul acestuia, în special colegii de şcoală. Aşa apar hărţuirea, umilirea, agresiunea verbală sau fizică pentru corpurile atractive sexual, dar şi pentru cele care nu se dezvoltă conform normei. Bullying-ul la şcoală, imaginea omniprezentă a trupurilor „perfecte“, lipsa încrederii în sine şi a sprijinului pentru a-şi înţelege şi accepta propriul corp sînt parte din presiunea care viciază relaţia tinerilor cu propria imagine. În acest context, începe o serie de reacţii negative pe care adolescenţii le au faţă de sine şi care se traduc în dezordine alimentară (de la mîncat compulsiv la refuzul hranei), uneori cu componentă maladivă (anorexie, bulimie), anxietate şi depresie, recluziune socială etc. Cum timpul creării spectacolului a fost scurt, artistele au decis să prezinte o latură a problemei pe care o experimentaseră direct: traseul sinuos al acceptării propriului corp şi urmele pe care acesta le lasă în sufletul, mintea şi pe trupul adolescentului. Tinerii internalizează discursul public nociv privind idealul de frumuseţe şi îl metabolizează ca pe o toxină: orice abatere personală, reală sau imaginară, de la modelul dezirabil scade stima de sine.

Este interesantă conexiunea dintre aceste traume psihice ale corpurilor fizice cu instituirea tipologiilor în teatru. Unuia dintre personaje, studentă la Actorie, avînd o statură impozantă, i se spune că este destinată să fie „actriţă de scenă mare“ (i se dau roluri de mame şi e asigurată că nu va juca niciodată „fetiţa cu chibrituri“). Aceeaşi acuză subtilă adusă teatrului de stat – că foloseşte stereotipuri fizice – apare şi în COMING of stAge, spectacolul creat de Radu Apostol şi Peca Ştefan la Tîrgu Mureş cu masteranzii Universităţii de Arte, prin personajul lui Carmen Ghiurco, căreia i se spune că „nu are picioare de (teatru) naţional“ (actriţa este minionă). Este aici ideea uniformizării, a reproducerii nesănătoase a unor modele fizice (stereotipuri) de actori, care poate depersonaliza arta teatrului.

Echipa de creaţie de la Dulce-acrişor este integral feminină, lucru important în economia spectacolului, căci corpul feminin este cel cu precădere stereotipizat, judecat, obiectificat. Perspectiva feminină/feministă asupra subiectului este discret conţinută în text (dramaturgie Adriana Creangă) şi explorată de regizoare (Claudia Machedon), fără a transforma spectacolul într-unul explicit militant. Accentul cade pe intimitatea confesiunilor şi pe explorarea experienţelor negative generate de conflictul mental şi emoţional cu propria imagine neconformă cu norma. Veridicitatea biografiilor, fie şi parţial ficţionalizate, şi stăpî­nirea instrumentelor actoriceşti, o regie curată, eficientă, un spaţiu gol funcţional (prin lumini şi cîteva cuburi negre) fac din Dulce-acrişor o reuşită performativă. Dar miza lui nu se rezumă la asta. Turneul din această toamnă al spectacolului, la Cluj, Iaşi şi Sibiu, va oferi posibilitatea tinerilor din aceste oraşe să îşi confrunte frustrările şi anxietăţile legate de corp şi să înţeleagă că nu trec singuri prin aceste angoase. Atunci cînd şcoala şi familia tac, poate vorbi teatrul. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Nicu Lazur