Tragicul ca remediu
Confruntat cu „rîsul“, reacţie contagioasă a tinerei generaţii, sau cu multiplicarea „performanţelor“ care se şterg ca spuma mării, în ultimul timp mi-am recunoscut lucid inaptitudinea la „extremul contemporan“. De aceea am evitat formularea unor evaluări severe ce puteau fi repudiate facil în numele inevitabilei incompatibilităţi de vîrstă, dar această precauţie nu m-a împiedicat să am un persistent sentiment de înstrăinare. Ce remediu să adopt? Mi-am impus să aştept, conform practicilor orientale. Aşteptare prelungită, azi răsplătită prin intensitatea răspunsului revelat: remediul prin tragedie. Ea m-a consolat, în plină criză de neadaptare, pe mine şi pe atîţia alţii, reinjectîndu-ne intensitatea implicării ce ni se părea, pe bună dreptate, că părăsise scenele de azi. Tragedii antice sau recente, tragedii care neliniştesc şi aduc o confruntare cu destine esenţiale! Cine rezistă, cine luptă, ce înfrîngeri consfinţesc încheierea? – iată întrebări uitate, dar astfel readuse în discuţie. Remediul tragic provine din această intransigenţă regăsită a omului, considerată pierdută. Şi de aceea ieşim dintr-o sală reconciliaţi şi cu o artă, teatrul, şi cu noi, capabili încă să asumăm asemenea probe de viaţă. Tragedia salvează!
Recent mi s-a revelat Trilogia elementelor, ce reuneşte marile personaje – Fedra, Ismena şi Agamemnon –, adevărat „obiect neidentificat“, semnat de Erico Bagnolo, avînd o pe Marianne Pousseur ca interpret protagonist. Tragedia şi-a pierdut aici integritatea textuală pentru a fi expusă fragmentar, dar totodată ni se propune o revenire la origini, cînd ea era jucată de un singur interpret. Monolog primordial ce restituie condiţia eroilor pe un fond „oniric“ de reflecţii acvatice, de melodii stelare, de dansuri severe. Actriţa se detaşează ca o încarnare a actorului tragic, sculptural şi muzical. Şi astfel, noi sîntem proiectaţi într-o splendidă singurătate tragică, plasată sub semnul visului, al pelerinajului nocturn printre ruinele Greciei, ce devine splendid teritoriu imaginar. Graţie acestei alternanţe de registre şi mijloace scenice, spectacolul ne invită să reconstruim memoria imaginară a unor tragedii ce reverberează în timp asemeni unor ecouri persistente. Aici vorbele şi gesturile, sunetele şi notele se asociază într-un ansamblu fictiv, lipsit de orice veleitate de reconstrucţie arheologică. Totul confirmă persistenţa poetică a tragediei şi converteşte încercările prin care trec eroii în naraţiuni monologale pe fond de alianţă a elementelor. Tragedia devine rapsodică şi Marianne Pousseur – un aed ale cărui vorbe şi cîntece suscită reverberaţii de altădată.
Iată, îmi spun, sinteza originară a artelor, nu doar tehnic realizată, ci şi fantasmatic imaginată, confuzie a debuturilor ce, dincolo de spectacol, evocă unitatea originară a omului, tragic încercat, dar nicicum disociat. Aici, frontierele se şterg, vocea cîntată domină, iar figura androginului se impune. Totul e dublu, multiplu. Iată, îmi spun, un spectacol mnemonic şi oniric, un vis de tragedie. Cînd părăsesc teatrul Athénée, teatrul lui Jouvet, mă simt ca fiind depozitarul acestei experienţe invitat să o povestească altora. E ceea ce fac acum. O, consolare! O, melancolie!
Cîteva luni mai tîrziu, la teatrul La Colline, Wajdi Mouawad propune cu spectacolul Noi sîntem toţi păsări, scris şi regizat de el însuşi, o altă confruntare, dar, de astă dată, nu ca o îndepărtată reverberaţie, ci ca o realitate tragică actuală. Puterea cuvintelor, violenţa situaţiilor, incandescenţa jocului cultivă acea „lipsă de măsură“ proprie tragediei. Aici nu „forma“ tragică, ci „intensitatea“ tragică serveşte de referinţă a lumii moderne în expresia ei cea mai violentă reprezentată de Orientul Mijlociu şi de conflictele sale. Dacă acum o sută de ani se vorbea despre „tragedia Balcanilor“, acum se deplînge aceea a Asiei Mici. Şi cum să nu admit că aceste sfîşieri fără concesii între evrei şi arabi plecaţi în lume şi reveniţi temporar pe teritoriul Israelului şi al Fîșiei Gaza acced la o indiscutabilă dimensiune tragică? „Evreul“ cel mai intransigent descoperă că e adoptat – ca odinioară Oedip – şi că, de fapt, e de origine arabă, iar Wahida, fata gata să se logodească fără ezitări cu un tînăr evreu, resimte brutal incompatibilitatea deciziei şi îşi asumă intransigent ruptura datorită afilierii la condiţia sa arabă recent revelată. Familia reunită aici este dezagregată sub impactul tensiunilor fără soluţie, al revelaţiilor tardive, al fracturilor ontologice. O familie, dar nu redusă la simple agresiuni interne, ci o familie care se constituie în dublu tragic al acestei lumi fără de reconciliere posibilă, condamnată la un conflict ireductibil pînă la capătul ei. Tragicul e aici contemporan, dar totodată arhaic prin limbajul care îi evocă deopotrivă pe Eschil și Vechiul Testament. Iată un spectacol „antic“ inspirat de rănile deschise ale prezentului. Aici însă, intuiție admirabilă, comicul, ca la Shakespeare, intervine episodic pentru a diminua intensitatea tragică și a conserva „relativitatea“ lumii care doar astfel nu se sufocă și poate respira. Mouawad vine din această lume, apropiată/îndepărtată, și îi restituie ca nimeni altul fractura. Condiția tragică îi e consubstanțială.
Tragicul implică o relație intensă cu timpul, el reclamă o alegere fără compromisuri, dar și fără rigori abuziv arheologice. Trilogia elementelor, la fel cum Puck invita spectatorii să o facă la capătul Visului unei nopți de vară, procedează la subtile operații „freudiene“ de substituție și complementaritate proprii somnului, în timp ce Noi sîntem toți păsări exacerbează autoritatea prezentului pe fond de îndepărtate rezonanțe antice. Totul se joacă între o îndepărtare onirică și o imediatețe agresivă. Tragedia e refractară la compromis. Și de aceea ne este necesară, mai cu seamă azi.
Tragicul e un remediu, fie printr-o înstrăinare „fantasmatică“, fie printr-o exacerbare „istorică“. Am resimțit impactul acestor opțiuni radicale ca răspunsuri decisive și totodată polemice aduse abuzului de comic ludic sau de biografie strict personală. Și astfel – concluzie provizorie a acestui an –, îmi spun că grație unor asemenea opțiuni m-am reconciliat cu teatrul ca experiență „ultimă“. Experiență dincolo de artă, experiență a spectatorului ce, reticent la gratuitate și sedus de gravitate, continuă să-l frecventeze. Tragicul, grație celor două reprezentații aici evocate, mi-a apărut ca o terapie contra scepticismului față de puterile scenei, dar și ca o rezistență ireductibilă în fața efemerului abuziv al multor practici spectaculare contemporane. De aceea îi recunosc și îi admit impactul. El însă îmi apare și ca invitație la o asumare deplină a durerii, ca ultim acces la adevărul ascuns al unor ființe ireductibile, ireconciliabile, „eroi“ care, pierzînd, încurajează. Orice compromis le e străin.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Scena lumii, anii Dilemei (Editura Polirom) și Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira).
Foto: Noi sîntem toţi păsări, Simon Gosselin