Tinereţea monştrilor sacri

● COMING of stAGE, de Peca Ștefan. Regie: Radu Apostol. Asistent regie: Cristian Bojan. Scenografie: Gabi Albu. Cu: Dragoș Florea, Carmen Ghiurco, Loredana Druhora, Edina Soós, Andreea Drăgan. Festivalul Internațional al Școlilor de Teatru, Universitatea de Arta Teatrală din Tîrgu Mureș. 

La începutul lunii iulie a avut loc a VI-a ediţie a Festivalului Internațional al Școlilor de Teatru (FIST), care a adus la Bucureşti spectacole de licenţă din facultăţi de teatru din ţară şi străinătate (Rusia, Slovacia, Italia, Germania, Republica Moldova) şi a prilejuit participarea tinerilor artişti la ateliere şi conferinţe ţinute de profesionişti români şi străini. Cum scriam şi despre evenimentul similar de la Craiova, aceste platforme sînt binevenite pentru că absolvenţii au posibilitatea să se confrunte, într-un mediu prietenos, cu realitatea meseriei, atît la nivel artistic, cît şi administrativ.

Unul dintre spectacolele prezente la festival vizează exact acest conglomerat amorf de senzaţii, nevoi, dorinţe şi neputinţe care marchează finalul unei facultăţi vocaţionale: ce faci cu cunoştinţele acumulate? Sînt ele viabile în lumea reală, dincolo de laboratorul din şcoală? Cum răzbaţi administrativ într-un sistem teatral care nu prevede nici un traseu de urmat pentru absolvenţi? Practic, ce faci cu arta ta şi cu viaţa ta după ce ai absolvit? Cu o echipă de creatori pasionaţi de teatrul educaţional, adică regizorul Radu Apostol, scenografa Gabi Albu şi dramaturgul Peca Ştefan, spectacolul Universităţii de Artă Teatrală din Tîrgu Mureş, COMING of stAGE, funcţionează ca o păpuşă rusească, în mai multe straturi suprapuse. Personajele propriu-zise sînt avataruri ale actorilor (păstrează acelaşi nume şi unele caracteristici), adică masteranzi la Teatru, aflaţi înaintea reprezentaţiei cu spectacolul final. Ei repetă „un text american contemporan“, scris de Peca – dramaturgul se joacă aici de-a veridicul, ficţionalizîndu-l – ca o parodie necaricaturizată a scriiturii de tip american, cu barul ca spaţiu de acţiune şi cu personaje marginale (prostituate, travestiţi, copii orfani), forţate să facă ce nu doresc (să se prostitueze sau să ucidă) ca să supravieţuiască într-o realitate dură. Miezul spectacolului real îl reprezintă „coaja“ acestui spectacol din spectacol, adică repetiţiile, în cursul cărora actorii-personaje poartă cu ei un amalgam de tehnici, reguli, superstiţii deprinse din şcoală în legătură cu profesia, arta şi „sfînta scîndură“, încercînd să găsească un sens acestor informaţii care încă nu se aşază în personalitatea lor. La asta se adaugă nebuloasa viitorului, în care posibilităţile de a profesa şi a se exprima ca artist nu se întrevăd. Între idealismul creaţiei, pe care şcoala îl întreţine, şi realitatea din teren, în care nu există posturi pentru artişti în instituţiile publice, iar zona independentă nu oferă posibilităţi reale de întreţinere, tinerii îşi reevaluează opţiunea iniţială pentru teatru şi opţiunile concrete la finalul studiilor, îşi trag visele pe banca de rezervă şi iau, mai de voie, mai de nevoie, viaţa în piept. Un al treilea nivel al spectacolului este dat de cele două coperţi sonore, alcătuite din fragmente de interviuri ale monştrilor sacri, de demult şi de acum (de la Marin Moraru la Şerban Pavlu), care perorează despre vremuri şi procese ideale/idealizate de lucru, despre frecuşuri personale, coborînd în hruba bîrfelor şi a animozităţilor maliţioase, subliniind, involuntar, sistemul teatral care generează mituri (raportarea vedetelor teatrului la Ion Caramitru ca la un idol atotputernic ce poate rezolva orice problemă a picat pe fundalul real al crizei bugetelor, moment favorabil răbufnirii tensiunilor nu doar din interiorul TNB, ci şi din întreg sistemul teatral care, dincolo de orice soluţie ce poate atenua pe moment problemele, trebuie imperios reformat).

Prin urmare, spectacolul priveşte aceste personaje-actori care se joacă pe sine, presate între bagajul amestecat de reguli şi superstiţii cu care le-a încărcat şcoala (plus problemele specifice zonei, precum compoziţia etnică a oraşului, româno-maghiară, pudibonderia familiei, posibil lezabilă de colocvialitatea limbajului din textul „american“ sau dificultatea de a interpreta personaje marginale precum travestiţi sau persoane cu deficienţe de auz etc.) şi mitologia teatrului, cultivată de starurile scenei. Tinerii nu par să fie inspiraţi nici de una, nici de alta dintre aceste perspective şi condiţionări, care grevează asupra lor prin lipsa de realism, căci şcoala oferă teorie şi practică de laborator, iar teatrul „mare“ pare intangibil pentru un proaspăt absolvent.

Cu publicul plasat pe scenă, în jurul decorului din „spectacol“, şi sala goală, perspectiva pe care Radu Apostol o impune spectatorilor este cea a tinerilor artişti. De altfel, la aplauzele care survin la finalul „spectacolului“, aceştia salută „publicul“ imaginar din sală, după care revin în scenă, se schimbă de costume şi ies din teatru în timp ce vocile maeştrilor continuă să descrie utopica lume a artei. Minunată Carmen Ghiurco într-un rol în care se autoironizează, identificînd tipologia (adolescentă/copil) în care va fi mereu plasată ca pe o limitare a talentului (aici joacă exact contra acestei tipologii), Edina Soós, cu gînditul şi jucatul în două limbi (română şi maghiară), Loredana Druhora, cu evadarea din corpul standard (adică din silueta perfectă), Andreea Drăgan, cu frica de a nu rămîne neangajată, Dragoş Florea, cu problematica creării travestiului şi turele de noapte în club ca să se întreţină, joacă excelent propriile frici şi speranţe prăbuşite. M-aş bucura să aflu că temerile lor (reale) nu s-au materializat.

E important că se vorbeşte aici concret despre problemele personale, cu iz universal, ale actorilor din proiect, despre nevoile, confuziile, speranţele şi dezamăgirile lor, că nu e doar încă un spectacol de absolvire cu un text clasic în care tinerii îşi exersează tehnicile, dar care nu spune nimic despre ei. Ironic, COMING of stAGE a devenit deja o mică legendă, interesul pentru el fiind vizibil la Bucureşti. Sper că va (mai) fi invitat în festivaluri, căci este de o acută şi cronică, în acelaşi timp, actualitate. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Cristina Gânj