Temps D’Images – vremea solidarităţii
● Temps D’Images – Platforma Independentă de Artele spectacolului
Iniţiat în 2002 de canalul de televiziune ARTE şi de La Ferme du Buisson – Scena Naţională Marne-la-Vallée din Franţa, festivalul Temps D’Images (teatru, dans, imagine foto/video), concentrat pe formule inovatoare în expresie şi pe noua dramaturgie, s-a dezvoltat într-o reţea europeană cu zece ţări. În România, el este sinonim cu Miki Branişte, Colectiv A, Fabrica de Pensule şi Cluj. Ediţia a 6-a a Temps D’Images (9-17 noiembrie) a fost marcată, ca şi alte evenimente culturale, de criza financiară. Resursele – fonduri accesabile, sponsorizări etc. – au fost puţine, astfel încît festivalul s-a axat mai mult pe zona internă decît pe cea externă (invitaţii străini nu au lipsit, au fost spectacole şi programatori). Criza a fost folosită creativ şi a dus la chestionarea rolului artei (şi a resurselor sale), a poziţionării artistului în convulsiva societate contemporană – conştiinţă publică, generator de dezbateri, reflector critic al disfuncţiilor sociale – şi la concentrarea selecţiei pe spectacole despre cotidianul viciat. Festivalul a avut ca temă „Solidaritatea“, un cuvînt intens folosit în ultima vreme, care poate ar trebui redefinit. Aplicat strict la zona performativă, conceptul de solidaritate apare în contextul împuţinării resurselor financiare, al activismului ca atribut esenţial al independenţei artistice, al identificării punctelor comune din zona alternativă a Artelor spectacolului, astfel încît să se creeze o platformă care să genereze soluţii viabile de finanţare şi susţinere artistică reciprocă (idei lansate la întîlnirea programatorilor străini cu artiştii români).
Cu un concept clar, personalizat în funcţie de specificul performativ autohton, ediţia din acest an a Temps D’Images şi-a concentrat selecţia pe social şi politic. Platforma Independentă de Artele spectacolului (partea la care am asistat) a adunat titluri esenţiale din sfera show-urilor cu atitudine socială şi a celor care tatonează noi limbaje performative. Spectacolul de la Teatrul Odeon al Gianinei Cărbunariu, Tipografic majuscul, ce reconstituie performativ cazul Mugur Călinescu, adolescentul care a scris în anii ’80 mesaje „necorespunzătoare“ pe zidurile din Botoşani, se încheie cu o replică adresată publicului de unul dintre securişti: „Mai aveţi întrebări?“ În tăcerea spectatorilor, lumina se stinge. Acest final dur arată că sîntem indiferenţi faţă de propria istorie, că acoperim cu tăcerea noastră crimele trecutului recent, că validăm, prin uitare, un mecanism care-i salvează pe criminali de responsabilitate.
Congresul Extraordinar al Candidaţilor la Preşedinţie este un episod dintr-un performance – serial, Candidatura la Preşedinţie, proiect care demontează resorturile acţiunilor politice, pentru a realiza ineficienţa sau nocivitatea acestora şi inexistenţa interesului public. Congresul... a demonstrat nulitatea discursului politic sub forma unui show de improvizaţie pe sistemul dezbaterilor electorale cu patru candidaţi: Ion Dumitrescu, Florin Flueraş, Veda Popovici şi Mihai Lukács. Dincolo de abilităţile ludice ale performerilor în construirea unor nonrăspunsuri la nonîntrebări, Congresul... a permis conştientizarea vidului de idei (şi de soluţii, după cum s-a văzut dintr-o întrebare bine ţintită, adresată de o spectatoare) la nivelul politicianului de rang înalt şi totodată a mecanismului de fabricare în serie a omului politic, reproducerea maladivă a unui tipar instituţional nociv.
Tare există şi în Dreaming Romania, spectacolul Teatrului Fix din Iaşi, realizat de Radu Horghidan şi Mihai Pintilei, doar că, aici, ele sînt detaliate în minipiese şi vizează punctele esenţiale ale sistemului: educaţia, sănătatea, media (în special Televiziunea), politica. Dreaming Romania opune două variante de societate: una reală, cangrenată, şi alta idealizată pînă la ridicol, refăcută caricatural din utopiile politice de altădată, perfect valabile astăzi. Show-ul are două atuuri: coerenţa dramaturgică – toate scenele deschise realist se închid grotesc – şi jocul energic, cu un entuziasm contaminant care face viabilă formula de integrare a publicului în spectacol. Dreaming Romania este un spectacol tonic despre cancerul care macină ţara, despre fracturile de funcţionare a sistemului: învăţămîntul produce analfabeţi şi sănătatea morţi, televiziunea imbecilizează publicul şi exploatează drama, politica droghează.
Alt tip de performance este Familia Offline. Mihaela Michailov şi Radu Apostol au creat un spectacol despre reversul migraţiei forţei de muncă: abandonarea copiilor. Părinţii plecaţi să lucreze în străinătate lasă în ţară copiii care trec printr-o maturizare bruscă. Perspectiva din spectacol este cea a copiilor, motiv pentru care actorii sînt elevi de vîrste diferite. Treburile casnice diminuează sau anulează interesul pentru şcoală. Abandonul îi modifică afectiv. Copiii migraţiei sînt personalităţi incomplete, cu părţi supradezvoltate şi altele atrofiate. Spectacolul este construit în urma unor ateliere de teatru educaţional, explicate în două volume, unul care conţine textul (Mihaela Michailov, Radu Apostol – Familia Offline, spectacol de teatru educaţional“) şi altul cu procedeul de lucru (Mihaela Michailov, Radu Apostol – Teatrul educaţional, jocuri şi exerciţii).
Tot despre migraţie, dar în sens invers, este vorba în spectacolul lui David Schwartz şi al Monicăi Marinescu – Nu ne-am născut în locul potrivit. Ideea de ţară ca spaţiu căruia îi aparţii este pulverizată prin poveştile (cu surse reale) ale unor imigranţi în România. Spectacolul expune perspective diferite ale relaţiilor acestora cu posibile spaţii de apartenenţă: cel în care s-au născut, cel în care aparţin majorităţii etnice, cel în care emigrează voit, cel în care ajung involuntar, cel impus. Problema esenţială nu este identitatea de apatrid, cît nonidentitate prin refuzul ţării de a-şi accepta cetăţenii.
Un festival de Artele spectacolului ar putea produce un eveniment magic, o întîlnire fabuloasă cu o creaţie sau creator. Temps D’Images a făcut-o. Performance-ul Parallel (work in progress, cu premiera pe 5 decembrie la Fabrica de Pensule, Cluj), autori Ferenc Sinkó şi Leta Popescu, performeri Lucia Mărneanu şi Kata Bodoki-Halmen, a lovit ca un pumn în stomac. Un performance puternic despre identitatea de gen şi clişeele prejudecăţii, asupra căruia voi reveni într-un articol viitor (ca şi asupra spectacolului lui Bogdan Georgescu – Punct triplu).
Şi la final, o veste bună pentru Temps D’Images: Parlamentul European a decis ca un buget de 1,46 miliarde de euro să fie destinat culturii, în următorii şapte ani, prin Programul „Europa Creativă.“ Dacă fondurile culturale din ţară se duc pe evenimente moarte, măcar cele europene să ţină în viaţă cultura provocatoare.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: E. Florea, G. Moraru