Teatrul politic al lui Milo Rau (1) – Lenin: să-l jupuim și să-l facem drapel!

25 mai 2020   ARTE PERFORMATIVE

● LENIN de Milo Rau & Ensemble, coproducător: Schaubühne, Berlin, regia: Milo Rau, dramaturgie: Stefan Bläske, Florian Borchmeyer, Nils Haarmann, consultant istoric: Gleb. J. Albert, scenografia: Anton Lukas, Silvie Naunheim, video: Kevin Graber, lumini: Erich Schneider, operatori: Florian Baumgarten, Moritz van Dungern / Omri Alon, Matthias Schoebe. Cu: Ursina Lardi, Nina Kunzendorf, Felix Römer, Damir Avidic, Ulrich Hoppe, Kay Bartholomäus Schulze, Lukas Turtur, Iris Becher, Konrad Singer, Veronika Bachfischer.

În 2017, la 100 de ani de la Revoluția din Octombrie, Milo Rau creează la Schaubühne, Berlin un spectacol despre Lenin (https://www.youtube.com/watch?v=pFlAWVoQNpw). Un vîrf al cine-spectacolelor, cu același format ca Orlando și Miss Julie ale lui Katie Mitchell, LENIN este jucat live, filmat, montat și proiectat pe un ecran în timp real, filmările avînd diferite funcții în construcția dramatică. Vizionat online, el se transformă de-a dreptul într-un film (pare că în film se joacă teatru și nu că spectacolul este înregistrat) realizat din interiorul arhitecturii scenice – decorul, montat pe turnantă, reprezintă casa de vacanță (dacha) a lui Lenin, un imobil rustic cu mai multe încăperi. Desigur, formatul cine-spectacolului s-a banalizat, dar n-aș zice că s-a și epuizat, măcar pentru că Milo Rau a demonstrat aici că este (încă) exploatabil, în funcție de consistența conținului care umple forma.  

Milo Rau recreează simbolic „ultimele” ore din viața lui Lenin prin condensarea unei perioade mari de timp într-o singură zi și patru secțiuni – dimineața, după-amiaza, seara, noaptea –, timp în care personajul face două accidente cerebrale pe fundalul conflictelor dintre adepții revoluției bolșevice și reacționari și al luptelor pentru putere. Toate se aglomerează în mintea febrilă a unui Lenin inactivat fizic de boală și tratat ca o păpușă, chiar cu agresivitate (corpul inert este întors brutal pe burtă, dezbrăcat și i se ia temperatura anal – gestul dizolvă demnitatea personajului). În cele 24 de ore ale timpului performativ convențional, Lenin este însoțit de soția sa, Nadejda Krupskaia (Nina Kunzendorf) – minte lucidă și o persoană empatică, în ciuda inflexibilității, asistenta personală (Iris Becher) – îi redactează testamentul, ignorat, prin care cerea îndepărtarea lui Stalin de putere, menajera (Veronika Bachfischer) – o exaltată comunistă, doctorul (Kay Bartholomäus Schulze) – personaj cehovian, vag agresiv, gardieni mai degrabă decît gărzi de corp – șeful gărzii (Lukas Turtur) are o nostalgie a violenței, deși provine dintr-o familie decimată de bolșevici, comisarul Educației și Culturii, Anatoli Lunacearski (Ulrich Hoppe) – om de cultură în înveliș de politruc. Lenin este vizitat de Stalin (Damir Avdic), pe care îl detestă pentru că îi simte apetitul pantagruelic pentru putere. Narator este Troțki (Felix Römer), care gîndește (și vorbește) mult, dar face puțin și care, într-un moment demențial, nu doar în sens naturalist, mimează experimentarea autoerotismului în Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind, sinonimă cu masturbarea ideologică. Troțki, care cochetase cu critica de teatru, propovăduiește deopotrivă moartea Revoluției bolșevice și a teatrului (sub amenințarea cinematografiei, credea el).

                              

Milo Rau analizează cum se ratează o revoluție. Cum ajunge o ideologie umanistă și egalitaristă să fie baza pe care se instalează dictatura? Unde se produc fisurile care permit parazitarea și deturnarea ideilor? Personajele din jurul lui Lenin, cu utopiile, nihilismul și violența fiecăruia, reprezintă simbolic opinii/poziții diferite în acest proces de sublimare a idealurilor în concretețea malefică a puterii. O altă direcție a spectacolului, în conjuncție cu aceasta, vizează iconizarea lui Lenin (de unde și scrierea cu majuscule a titlului) și felul în care cei din jurul său, dar și el însuși negociază/gestionează acest proiect. Artizanul mitizării lui Lenin este Stalin – previzionează îmbălsămarea și expunerea lui Lenin cînd acesta era încă în viață –, care întrevede în asta un instrument bun pentru propagandă. Oponenta sa, Krupskaia, pe care Stalin o agresează, ca preambul pentru mai tîrziu (mai toate personajele reale au sfîrșit, într-un fel sau altul, de mîna lui Stalin), are o problemă cu acest plan: „Ce vor zice despre asta țăranii, cărora le-am ars bisericile, iar acum vrem să ne punem relicvele acolo?”. Nici Troțki nu agreează ideea, dimpotrivă, acuză exploatarea vulgară a celor trei gînditori ai socialismului, Marx, Engels și Lenin, celebra lor imagine iconică fiind respinsă și de Lenin: „Nu sîntem sfinți”. Dar Stalin se încăpățînează să creeze mituri căci știe că, distrugînd o religie, trebuie să pună ceva în loc, așa că îl sanctifică pe Lenin: corpul bolnav este expus în fața celorlalți, lăsat să agonizeze pe un scaun, aproape răstignit, însă nu înainte ca Stalin și Lenin să aibă parte de un sărut pasional care trimite, simbolic, în contextul conceptului, la cel al lui Iuda, și vizual, la cel dintre Brejnev și Honecker. Însă sărutul are aici și un alt substrat, care vizează sexualizarea lui Lenin. Transformarea lui Lenin din om (nu e nici idealizat, nici demonizat, acuză pervertirea ideilor socialiste, dar povestește exaltat asasinarea țarevicilor) în icoană este susținută corporal prin distribuirea în acest rol a excelentei actrițe Ursina Lardi. La început, ea joacă personajul păstrîndu-și aparența de sine – o femeie cu un păr lung, blond, în haine contemporane – pentru ca ulterior să se machieze, devenind imaginea pe care o avem despre Lenin.

Un priveghi performativ al lui Lenin și al utopiei socialiste, acest spectacol despre deraierea istoriei și crearea miturilor este coprodus de Institutul Internațional al Crimelor Politice, compania de producție a lui Milo Rau, cu care a realizat în 2009 și Ultimele ore ale lui Ceaușescu la Teatrul Odeon din București, un reenactement al procesului din 1989 prin care revela farsa în care s-au confruntat, de o parte, soții Ceaușescu, reduși la vulnerabilitatea bătrîneții, iar de cealaltă parte, mecanismul juridico-militar, care a produs rechizitoriul, judecata și execuția lor pe baza unor legende urbane care circulau la acea vreme și erau învestite cu valoare de adevăr. Și atunci s-a produs o deraiere a istoriei prin ratarea unui proces corect, care ne-ar fi oferit nu doar informații, ci și șansa de a ne împăca cu trecutul.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Thomas Aurin

Mai multe