Teatrul, o experienţă a timpului
Mă delectez citind numărul consacrat bibliotecilor de către revista Secolul 21, condusă de două vechi cunoştinţe, Geta Brătescu şi Alina Ledeanu. Treptat, mi se impune diferenţa dintre cartea care aşteaptă şi există în afara mea și experienţa teatrului sau a dansului, unde timpul nu poate fi decît simultan: actorul şi spectatorul îl împărtăşesc. Sîntem prezenţi împreună şi ne scăldăm în „fluviul aceleiaşi durate“, timpul ne asociază şi, deopotrivă, îl consumăm, îmbătrînim în comun. Actorul pe scenă şi spectatorul în sală, dincolo de diferenţa de statut, sînt supuşi aceleiaşi experienţe. Timp comun, timp împărtăşit! O bibliotecă şi o sală de teatru prin aceasta se disting. De aceea, cu vîrsta, nu din plictis, ci din răspundere faţă de propriul timp, serile teatrale mi se răresc. Economia e precauţie personală. Îmi place să mă gîndesc la tinerii actori care vin fără a le mai oferi ca jertfă timpul meu în calitate de martor. Noi aparţinem unor temporalităţi distincte. E motivul pentru care prefer să mă atașez unor comunităţi de vîrstă comună, nu doar pentru că ne cunoaştem de demult, ci şi pentru că, instinctiv, refuzăm deopotrivă irosirea timpului. Prin spectacolele sale scurte, Brook afirmă implicit şi acest lucru. Şi de aceea le iubesc.
O prietenă îmi răspundea, cînd îi expuneam convingerea despre „îmbătrînirea comună“: „E şi cazul dansului“. Da, dar dansul e doar prezenţă şi evident că azi, cînd spontaneitatea se impune, el, mai mult decît teatrul, satisface această pasiune generală. Scena şi sala se dăruiesc clipei. În teatru, dimpotrivă, intervine un alt timp, timpul textelor, timp conservat pentru a cărui reînviere, împreună, scena şi sala se reunesc. Timp istoric, cultural, străvechi, timp ce se actualizează în contextul spectacolului, iar plăcerea teatrului provine tocmai din recursul la acest aport străin care ne aminteşte că nu sîntem doar prezent, că ne putem afilia altui timp. Astfel se explică intensitatea marilor montări cu un text clasic. Nu sîntem singuri, comunicăm cu străbunii care, cum spune Electra, „nu sînt morţi atîta timp cît noi ne gîndim la ei“.
Dar astfel intervine o altă întrebare: acest timp „terț“, acest al treilea timp, cum poate fi el tratat? Opţiunile au fost îndelung antinomice. În anii ’60, sub influenţa unei cărţi celebre, Shakespeare, contemporanul nostru, care „i-a sculptat viaţa“, cum îmi spunea Jan Kott, autorul ei, prin afilierea operei la datele şi experienţele lumii de azi, s-a practicat un program de temperare a distanţei proprii „timpului trecut“ căruia îi aparţine textul. Astfel, Brook sau Radu Penciulescu au pus în scenă Regele Lear, Iuri Liubimov – Hamlet, şi atîţia alţii, mai ales în ţările din fostul Est. Apoi, ca reacţie polemică, s-a afirmat dorinţa de a asuma îndepărtarea în timp şi de a prezenta textul ca fiind cu adevărat o expresie „istorică“, aparţinînd unei alte durate. Peter Stein semna, din acest punct de vedere, Orestia sa mitologică. Noi, spectatorii şi actorii, ne reuneam graţie acestui timp „de altundeva, de altcîndva“. Şi astfel, cele două „timpuri“, cel „contemporan“ şi cel „istoric“, au intervenit distinct în „prezentul“ comun al teatrului.
Această bipolaritate a cunoscut excese. Unele au dus, mai de mult, la o negare a timpului. Sînt spectacolele, de la Living Theatre la Grotowski, care au optat pentru ceea ce am putea numi „esenţa“ omului, animate de utopia retrospectivă de a accede la „timpul originilor“. Altele, mai recente, integrînd referinţe jurnalistice, aluzii imediate, au convertit „contemporaneitatea“ în gust pentru „actualitate“; ele decepţionează tocmai pentru că reduc timpul străin, al textului, la contingent, la cotidian, şi produc astfel un efect de banalizare. „Actualizarea“ amuză doar iniţial, căci apoi îşi pierde pertinenţa şi cade într-o deplorabilă desuetudine. Azi, marii regizori care se confruntă cu acest „al treilea timp“ procedează la o hibridizare a lui, amestecînd urmele trecutului şi semnele prezentului. Timp de odinioară şi timp de acum. Reprezentaţia devine locul unde această asociere experimentală tulbură raportul cu timpul, timp dislocat, eterogen, impur. Ca în spectacolele lui Ivo Van Hove sau Krzysztof Warlikowski.
La Avignon, anul acesta, s-a confirmat o mutaţie proprie teatrului modern care nu mai caută să producă evenimente atipice, evenimente extreme antrenînd spectatorii în locuri inedite, inaccesibile, ci, dimpotrivă, procedează la o dilatare a duratei, la o extindere a timpului. Julien Gosselin a prezentat o trilogie romanescă după opera scriitorului american Don DeLillo. Spectacolul, care narează evenimente extrase din țesutul societăţii americane, durează zece ore şi se înscrie, astfel, în categoria reprezentaţiilor ce consideră durata o formă de rezistenţă actuală, de refuz al vitezei, de luptă împotriva precipitării proprii timpurilor moderne. Teatrul se constituie într-un refugiu unde se cultivă indiferenţa la scurtcircuitul mail-urilor şi sms-urilor, într-o confruntare cu destine şi acte fără accelerări intempestive sau reducţii abuziv concentrate. Asemenea spectacole ne permit, dincolo de ficţiunea reprezentată, să percepem timpul la teatru ca pe o experienţă comună: noi ne consumăm împreună zece ore din viaţă şi, dacă nu plecăm, cum o spuneam, atunci îmbătrînim împreună.
Timpul ca experienţă dilatată antrenează o modificare a protocolurilor teatrului. Spectatorului nu i se mai impune imobilitatea, ci, ca în marile epoci teatrale, elisabetană sau orientală, el poate ieşi, reveni, urca pe scenă. Dar, astfel, spectacolul, prin această alternanţă între interior şi exterior al sălii, introduce o relaţie cu arta proprie tinerelor generaţii, relaţie întemeiată nu pe continuitate, ci pe discontinuitate. Timpul îşi pierde identitatea tocmai pentru că este un timp dislocat, cînd supus scenei, cînd autonom, la dispoziţia spectatorului.
În forfota off-ului de la Avignon m-a tulburat prezenţa oamenilor în vîrstă care îşi promovau spectacolele cu o naivitate derutantă. Ei atestă persistenţa unei nevoi de socialitate, afirmînd în acelaşi timp rezistenţa faţă de lenea televiziunii şi gîlcevile cafenelelor. Nu calitatea contează, îmi spun eu, ci demersul. Curajul de a fi bătrîn printre tineri, de a nu capitula. Aceşti actori diletanţi, cu un zîmbet tandru pe buze, nu sînt recent convertiţi la teatru, nu îşi afirmă o vocaţie tardivă, ci, dimpotrivă, ei ne apar ca nişte vechi pasionaţi ce nu se predau, care îşi păstrează cu obstinație, dincolo de eşecuri şi iluzii, o veche iubire pentru teatru. Ea poartă amprenta timpului personal. În schimb, cîtă decepţie produc regizori reputaţi, care, la sfîrșit de drum, se prezintă individual în off exprimînd impudic refuzul de a pune capăt carierei, de a se opri! Ei vor să continue, cu preţul unei degradări evidente şi al unei vanităţi de creaţie care şi-a pierdut forţa de altădată. Dacă amatorii vîrstnici emoţionează, artiştii care nu se retrag decepţionează. Există un timp pentru toate şi, implicit, un sfîrşit.
Răsfoiesc un volum cu replicile lui Shakespeare despre teatru şi regăsesc celebrul monolog al lui Puck din Visul unei nopţi de vară, unde acesta, adresîndu-se spectatorilor, asimilează reprezentaţia care se încheie cu somnul ce începe. Din prezentul teatrului nu păstrăm decît amintiri asemenea celor din vise. Timpul teatrului ţine de clipa împlinită şi de persistenţa onirică.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Scena lumii, anii Dilemei (Editura Polirom, 2017) și Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira, 2017).
Foto: Christophe Raynaud de Lage