Teatrul: mod de funcţionare
Pentru că promisesem, la „săptămînizarea“ rubricii, să mă ocup constant de spectacolele din repertoriul teatral curent, revin acum, după o întrerupere provocată de popasul pe la diferite festivaluri, la comentariul propriu-zis, „activ“. Deşi despre festivaluri va mai veni vorba – fatalitate!
● Ca s-o iau în ordine cronologică, încep cu un spectacol al Teatrului Odeon: Cîtă speranţă (Such Hope), după piese scurte de Hanoch Levin, autor israelian abordat din nou, acum, de regizorul Radu Afrim, după Krum, piesă montată la Timişoara. Afrim este un artist interesat, în primul rînd, de vizualizarea obsesiilor personale; de aceea, mizanscenele lui au, indiferent de „subiect“, un aer comun, dat de tratarea accentuat ironică (ba chiar parodică) a materialului literar şi, adeseori, uman, de care se ocupă, de tonurile puternice ale imaginilor vizuale şi sonore, de insistenţa asupra detaliului, hiperbolizat, cîteodată, pînă la grotesc. În ipostază pozitivă, asta se cheamă stil; altminteri – manieră. Desigur, „fanii“ (în proporţie masivă, foarte tineri, datorită, probabil, şi unei afişate porniri spre joacă, unei „copilăriri“ asumate de regizor cu deliciu) nu-şi pun asemenea probleme; ei se înghesuie să vadă „un Afrim“, nu ce a făcut Afrim cu sau din cutare piesă ori scriitor. Chiar şi ei au însă momente cînd admiraţia le oboseşte, aşa cum se întîmplă în spectacolul de la Odeon, prea lung şi, de la un punct, repetitiv. Altminteri, foarte amuzant (şi un pic melancolic pe alocuri, aşa cum şade bine oricărei poveşti despre om şi ale lui lumini şi umbre), foarte elaborat sub raport plastic (scenografia: Iuliana Vîlsan, nu demult premiată, la Gala UNITER, tot pentru o contribuţie la un spectacol „afrimistic“) şi jucat, cu plăcerea şi „zvîcul“ pe care Afrim ştie să le infuzeze întotdeauna interpreţilor săi, de Dorina Lazăr, Liana Mărgineanu, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia, Nicoleta Lefter, Ionel Mihăilescu, Gabriel Spahiu, Pavel Bartoş, Istvan Teglas, Călin Stanciu jr.
● Duelul se numeşte un spectacol regizat, la Teatrul Valah din Giurgiu, de directorul instituţiei, actorul Cosmin Creţu, care şi joacă unul dintre cele două roluri masculine din piesa lui Mar Baidjiev, autor provenind (deducţie bazată pe numele său) dintr-o republică (?) caucaziană ex-sovietică. Piesa e construită solid, în buna tradiţie a „zonei“ (a zonei ex-sovietice, vreau să zic), şi spune convingător o istorioară delicată de dragoste între o tînără femeie nefericită (foarte bună, Giulia Ionescu) şi un bărbat condamnat la moarte lentă din cauza radiaţiilor, deşi prea antipatic nu este nici „fostul“ (Vasile Toma), un individ cam bolovănos, dar cu inimă bună. Sentimente frumoase, nostalgie, nostalghie – pe scurt, o seară agreabilă. Dacă regizorul n-ar fi adăugat nişte interludii unde un fel de sosii ale eroilor (jucate, dacă bine am înţeles, de elevi de liceu pe care teatrul îi „creşte“ pentru nevoi proprii) se mişcă „poetic“ şi rostesc rău, totul ar fi fost în regulă.
● La Biedermann şi incendiatorii de Max Frisch am nimerit, la Teatrul Naţional din Iaşi, absolut întîmplător, mergînd acolo pentru alt spectacol, care se suspendase. Nu am regretat – regizorul Felix Alexa e un profesionist, la fel ca şi scenografa Alina Herescu (care a ştiut să „mobileze“ expresiv spaţiul uşor ingrat al „cortului“ unde se adăposteşte provizoriu – adică de vreo trei ani... – instituţia ieşeană, în aşteptarea terminării lucrărilor de restaurare a istoricului său edificiu), la fel ca şi actori precum Doina Deleanu, Teodor Corban, Constantin Puşcaşu, Călin Chirilă, Petronela Grigorescu, Catinca Tudose şi alţii, care joacă personaje principale ori secundare, la fel ca şi Ada Milea, care a compus o serie de „songuri“ (în sens brechtian) ce au transformat oarecum parabola antifascistă a dramaturgului elveţian într-un fel de cabaret politic. Spun „oarecum“ şi „un fel de“ pentru că intenţia a părut (cel puţin în reprezentaţia văzută de mine) să se fi blocat pe la jumătate, într-o comedioară cu cîntec(e). Distractivă, dar nu mai mult. Ceea ce este cam puţin.
● În fine, Teatrul „G. Ciprian“ din Buzău (recent, gazdă a unui festival...) şi Asociaţia Culturală „Catharsis“ au co-produs, în premieră românească (?), Nişte fete de Neil LaBute, dramaturg american extrem de prolific şi extrem de agreat la noi (şi nu numai) datorită textelor lui „bine scrise“, cu personaje adevărate (adică, roluri generoase) şi situaţii abil întortocheate. În decor fix, minimalist (care a încăput „la fix“ în sala mică a Teatrului „Nottara“, unde se joacă spectacolul cînd vine în Bucureşti), regizorul Cristi Juncu a orchestrat abil evoluţia actorilor – Vlad Zamfirescu, tot timpul în scenă, e „asaltat“ de Catrinel Dumitrescu, Irina Velcescu, Andreea Vasile, Diana Cavallioti şi Cristina Florea (nominalizată pentru debut la Premiile UNITER) –, izbutind să dea tensiune şi rotunjime unei intrigi destul de liniare. Un spectacol din categoria (pe care o denumesc ad-hoc) „bun fără fasoane“. Categoria, adică, obligatorie pentru funcţionarea normală a teatrului – chiar şi cu T mare.
Foto (George Dăscălescu): Dorina Lazăr în Cîtă speranță, Teatrul Odeon.