Teatrul față în față cu pandemia

„Teatrul este semnul unei societăți sănătoase”, afirmă Simon McBurney într-o recentă discuție pe platforma Zoom despre supraviețuirea acestei arte în vremuri de pandemie. Seismograf al cotidianului, teatrul a preluat problemele pandemiei – teama, singurătatea, moartea. Două spectacole vizionabile online, care reflectă depresia pandemică, au multe puncte comune. Ambele abordează temele enunțate, pe care le pun în relație cu teatrul și cu forțarea acestei arte fizice să se decorporalizeze prin transferul în mediul digital. Ambele sînt spectacole-monolog căci timpul pandemic se dovedește a fi unul al subiectivității. Întîmplător, ambele spectacole sînt vorbite în germană (cu subtitrare), unul, V.I.P. – Very Isolated Person, pentru că este creat de regizoarea Paula Breuer și actrița Olga Török și va fi preluat de Teatrul German de Stat din Timișoara, iar celălalt, Death Positive. States of Emergency, creat de Yael Ronen, este produs de Teatrul „Maxim Gorki“ din Berlin.

V.I.P. – Very Isolated Person este un performance transmis live pe Zoom, în care actrița Olga Török, care a interpretat o altă actriță, Nina Zarecinaia, în Pescărușul cehovian regizat de Yuri Kordonsky în 2013, se confruntă acum cu personajul. Cele două actrițe, una eșuată la final de secol XIX în realitatea mizeră a teatrului de agrement, alta fiind nevoită să găsească noi formule de expresie acum, cînd certitudinile profesiei (și ale vieții) i s-au tras de sub picioare, se încăpățînează să își continue munca. Terenul care se așterne înaintea lor e nesigur, dar ambele merg înainte, cu incertitudinile dînd pe afară, chestionîndu-și arta și forța de a continua. Olga/Nina se închide în baie, un spațiu intim în care singurătatea devine palpabilă, amplificînd fricile pînă la paroxism. În timp ce se scufundă în anxietate, cu o tușă la Ofelia shakespeariană – „probează” moartea printr-o tentativă de înec în cadă –, ea devine un corp universal, însingurat în carantină, încapsulat într-un spațiu mic, tînjind după mișcare și contactul cu alții. Cîteva întrebări puse spectatorilor – pe care Zoom îi poziționează voyeuristic, ca și cum ar trage cu ochiul pe gaura cheii – simulează o oarecare comunicare. Nina, actrița care credea că teatrul e emoție, și Olga, actrița cerebrală din teatrul contemporan, nu se suprapun, fiecare își duce lupta ei. Olga se dezbracă de personaj, se spală de el în cadă și îl abandonează acolo, eliberîndu-se și părăsind baia. Spre ce se îndreaptă nu se știe, dar cert e că refuză să rămînă încorsetată în limitele nu doar fizice, ale spațiului, ci și mentale, ale ideii că teatrul se poate face într-un singur fel. Spectacolul este difuzat live gratuit pe platforma Zoom, cu traducere în limba română (programul se anunță pe pagina de Facebook a Teatrului German din Timișoara).

„Cum își vor aminti oamenii de noi, ca despre Evul Mediu, Epoca de Aur sau Anii de Plastic?”, se întreabă un personaj din Death Positive. States of Emergency, spectacolul fragmentar al lui Yael Ronen, cu povești extrase din experiențele personale ale performerilor, prezentate sub formă de monolog și conectate la criza sanitară. Una dintre direcțiile spectacolului se duce spre impactul nociv al carantinei asupra teatrului. Restricțiile produc situații absurde: o actriță amenință să coboare în sală, dar cînd se îndreaptă spre public, se declanșează alarma – regulile se respectă, dar sînt ironizate; de altfel, măștile din spectacol sînt variante caricaturizate ale celor din commedia dell’arte și au tușe neliniștitoare (o mască făcută dintr-un bidon de plastic aduce cu masca militară de gaze). Închiderea spațiilor culturale ridică întrebarea: care sînt nevoile necesare ale ființei umane? Sînt artiștii lucrători esențiali?

O altă direcție a spectacolului merge pe identificarea discursurilor despre pandemie – obsesia respectării regulilor și teoria conspirației. Într-un cub de plastic, o tînără ține un jurnal despre singurătate, monotonie și frică în carantină, monologul ei, cu urme de depresie, aduce cu cel din 4.48 Psihoză de Sarah Kane. Faptul că la final i se aude respirație, grea, mecanică, sunînd mai degrabă ca aparatul de ventilație de la ATI decît ca un plămîn, relativizează situația, sugerînd că ar putea fi jurnalul mental al unui bolnav de COVID-19. Ideea e susținută de animația cu schelete diforme – umanoizi cu două coloane vertebrale sau cu plămîni „de sticlă” – care dansează pe Touch Me (I Want Your Body). O perspectivă opusă este adusă de un alt personaj încastrat într-o rochie-cort care spune că „în vreme de criză înfloresc naționalismul și rasismul” și face un inventar al lucrurilor scumpe de care un om bogat are absolută nevoie în carantină, inclusiv un jurnal „ca să devii faimos, ca Anne Frank – e dreptul tău fundamental de ființă umană”.

Cel mai puternic impact îl are problematica morții, însă Yael Ronen abordează subiectul evitînd să îl lege explicit de pandemie. Actorul Knut Berger vorbește despre moartea părinților săi, actrița Orit Nahmias despre cea a tatălui ei. Berger trece prin chinul luptei cu cancerul în cazul ambilor părinți. Concentrîndu-se asupra celui în stadiu avansat, îi pierde însă pe amîndoi. Reacțiile acestora în fața morții variază de la acceptare la refuz, iar fiul supraviețuitor suferă de vina de a nu fi fost un salvator. Nahmias are o altă poveste, cu un părinte toxic, care devine agresor mental prin împovărarea copilului cu trauma viitoarei sale morți. Amenințarea continuă a tatălui cu sinuciderea e un abuz psihologic, iar moartea lui – din cauze naturale – aduce fiicei eliberarea de șantaj și aproape că îi anulează regretul. „Singurul lucru pe care îl ai de făcut în viață e să mori”, îi spune mama lui Knut Berger în timp ce moare într-un cămin de îngrijire paliativă al cărui slogan este „Death positive”.

În costum de protecție și cu o mască à la Pulcinella, MC-ul spectacolului declară că „nu îmi plac schimbările, am nevoie de stabilitate” și cred că aceasta este cheia spectacolului. Ceea ce ne bulversează acum viața în toate componentele ei este instabilitatea, ei i se asociază frica, absurdul, moartea. Death Positive panoramează subiectiv, parodic și dramatic criza sanitară, dar nu are soluții, ci face mai degrabă o terapie de grup pentru a supraviețui instabilității. Spectacolul se difuzează online (programul este pe site-ul Teatrului „Maxim Gorki“ din Berlin), cu traducere in limba engleză și link de vizionare valabil 24 ore. Prețul biletelor începe cu 3 euro.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: V.I.P. – Very Isolated Person, credit foto - Ovidiu Zimcea (sus), Death Positive. States of Emergency (jos)