„Teatrul e clipa care trece” - interviu cu regizorul Yuri KORDONSKY

25 august 2011   ARTE PERFORMATIVE

Yuri Kordonsky lucrează în România de 11 ani. Cînd a venit prima dată aici, era un tînăr regizor care renunţase la cariera de informatician (cu studii în oraşul natal, Odesa) pentru a studia teatru cu Lev Dodin la Sankt Petersburg. De atunci, a făcut şapte spectacole în România, a lucrat în Ungaria, SUA şi Marea Britanie, a devenit cetăţean american şi profesor de teatru la Universitatea Wesleyan din Middletown, Connecticut. În ultimul an, a lucrat două spectacole în România – Îngropaţi-mă pe după plintă la Teatrul Bulandra şi Ultima zi a tinereţii la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, ultimul cu premiera în octombrie.

În ultimul interviu spuneaţi că preferaţi textele clasice celor contemporane. Între timp, aţi lucrat spectacole cu texte contemporane. V-aţi schimbat opinia? 

Nu. Cînd vorbeam de texte clasice şi contemporane, mă refeream la posibilitatea unui text de a pune probleme importante, nu la o diferenţă temporală. Nu contează în ce an a fost scris textul. Spuneam atunci că există foarte puţine texte contemporane care sînt în stare să ridice probleme aşa cum o fac textele clasice. Mă refer la probleme metafizice, întrebări legate de istoria omenirii, poezie de calitate etc. Nu zic că acest tip de scriitură contemporană nu există, ci că e puţină. În ultimul an, textele pe care le-am montat în România sînt contemporane – Îngropaţi-mă pe după plintă de Pavel Sanaev şi Ultima zi a tinereţii după un roman de Tadeusz Konwicki. Ele fac parte din literatura aceea profundă care pune întrebări şi te face să te gîndeşti la ce înseamnă omul. Textele contemporane la care faceţi referire sînt romane pe care le-aţi dramatizat. Dramatizarea este varianta dificilă de a face un scenariu pentru scenă. Se spune că în orice dramatizare se pierde mult din substanţa textului.

De ce aţi ales varianta dificilă în locul unei piese? 

Cînd faci o dramatizare, trebuie să te împaci de la început cu ideea că ceva se va pierde. E vorba de o transpunere din limbaj narativ în limbaj dramatic şi, ca în orice traducere, se pierde ceva. Aşa că trebuie să accepţi pierderea, să nu-ţi fie teamă de ea. Oamenii care vor să citească romanul vor lua cartea şi o vor citi. N-am distrus originalul, cartea continuă să existe. Apropo de dramatizări, îmi plac foarte mult. Îmi place să scriu, este un exerciţiu extraordinar pentru un regizor întrucît, prin dramatizare, poţi să explici ce înseamnă povestea aceea pentru tine. Cînd citim o piesă nu observăm anumite probleme de la început. De ce Nataşa din Trei surori poartă o rochie roz cu un cordon verde? Nu ne întrebăm asta, o luăm din start ca pe un fapt. Aşa e scris. Dar noi trebuie să explicăm de ce scrie Cehov chestia asta. Tot în Trei surori, sînt două personaje care apar mereu împreună, Fedotik şi Rode. De ce sînt doi? Aşa a scris Cehov, prin urmare distribuim doi actori. Dar cînd faci tu dramatizarea, nu poţi să fugi de întrebările astea, pentru că trebuie să scrii un personaj sau două, şi tu faci alegerea. Eşti pus în situaţia de a răspunde tu de ce sînt doi şi nu unul. Sau de ce e nevoie de ei. Sau, dacă renunţi la ei, de ce ai făcut asta. În dramatizare, poţi renunţa la unele personaje, pe altele le combini, din trei personaje faci unul singur, dar de fiecare dată eşti pus să răspunzi la milioane de întrebări. Oare această replică trebuie să o spună personajul X sau personajul Y? În felul acesta, fac o treabă pe care regizorul în mod normal trebuie să o facă, chiar şi cu un text obişnuit, doar că într-o piesă nu e uşor să vezi problemele astea pentru că ea e deja un produs finit. Dramatizarea îţi dă o libertate foarte mare, poţi să încerci multe lucruri, dar ai şi responsabilitate. Eu am tot schimbat dramatizarea. Am mutat nişte scene dintr-o parte în alta, am luat replici de la un personaj şi le-am dat altuia. 

E ca un puzzle. 

Mai degrabă lego decît puzzle, pentru că în puzzle e o formă exactă, dar din lego poţi să faci diferite lucruri. 

Ce probleme v-a pus textul lui Konwicki? 

Literatura de calitate nu ridică doar o singură problemă. Una dintre cele mai importante probleme e dialogul între om şi istoria civilizaţiei. Istoria omenirii este o maşină care merge pe drumul ei şi nu acordă atenţie individului în sine. Acţiunea se întîmplă cu cîteva zile înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. E o poveste despre oameni concreţi, o dragoste concretă, despre tot ce se întîmplă în aşteptarea unei catastrofe gigantice. Asta devine o problemă, ce înseamnă viaţa concretă a unui om în raport cu istoria omenirii. În legătură cu asta, în text există cîteva meditaţii despre trecut, care nu sînt strict legate de subiectul romanului, cu cei doi tineri îndrăgostiţi. Sînt incursiuni filozofice despre acea perioadă, chiar înainte de catastrofă. Una dintre cele mai importante întrebări e ce-am făcut noi cu lumea. Altă temă este maturitatea, refuzul tinerei generaţii de a se maturiza şi a deveni unul dintre ceilalţi. O lume matură este una a suferinţei, a durerii, a urîţeniei. Apare şi tema din Faust, încercarea de a opri clipa. Putem să oprim secunda care trece sau ea nu se va mai repeta niciodată? În asta constă frumuseţea acelei secunde, că trece. 

În acest context istoric, al unei tragedii planetare, dragostea nu este un sentiment perimat? 

Nu, nu cred. Ceea ce este interesant în povestea asta este că cei doi tineri îşi trăiesc dragostea cu credinţa că nimeni, niciodată, pînă la ei n-a mai iubit aşa. Şi, de fapt, asta este latura universală a textului. Fiecare cuplu de îndrăgostiţi care trăieşte o dragoste adevărată crede întodeauna că ei sînt primii, că pînă la ei niciodată nu s-a mai repetat o astfel de iubire. Această senzaţie este general valabilă şi este şi o metaforă care arată inocenţa omenirii înainte de război. Într-un anume sens, războiul începe din necunoaştere şi din naivitate. Oamenii uită ororile războiului trecut, încep să creadă că poate fi bine să înceapă un alt război. Aşteaptă războiul ca pe o purificare a sufletului. Şi iată altă problemă, a memoriei. Uităm repede şi, din cauza asta, repetăm greşelile. 

„Nu ştiu de ce fac teatru“ 

Cealaltă dramatizare pe care aţi făcut-o recent, Îngropaţi-mă pe după plintă, vorbeşte despre un alt fel de război, războiul de acasă. V-aţi regăsit în dramatica poveste de familie de acolo? 

Poate spun o banalitate, dar dacă faci ceva foarte cinstit şi serios, trebuie să găseşti acolo o bucăţică din tine. Acesta e adevărul. Sîntem fiinţe complexe, ne regăsim cîte un pic în mai multe poveşti. În felul ăsta, ne dăm seama puţin cîte puţin cine sîntem, de fapt. În mine e ceva şi din Saşa Saveliev, şi din Bunica şi Bunicul din ...Plinta, şi de la Vitek din Ultima zi... E imposibil să faci teatru dacă nu există legătura asta directă între tine şi text. Dacă nu te recunoşti în texte, cum să vorbeşti despre toate lucrurile de acolo, de unde să le iei? 

Apropo de dragoste, ce iubiţi? 

(Rîde) Iubesc oamenii. Iubesc viaţa, şi în frumuseţe, şi în urîţenie. Există o parte frumoasă a vieţii, clipa care trece. Faptul că ea trece, asta o face frumoasă. Cred că şi de asta teatrul e viu. Teatrul e clipa care trece. La film, poţi să vezi aceeaşi imagine o dată, de două ori, de o sută de ori, asculţi muzică şi poţi să repeţi aceeaşi piesă, dar la teatru, clipa nu se repetă niciodată. Stai în sală, vezi ceva şi realizezi că nu se va mai repeta niciodată acel moment. Asta e forţa teatrului, trecerea. Nu cred că ţi-am răspuns la întrebare. (Rîde) 

În urmă cu cîţiva ani, spuneaţi că vreţi să vă consacraţi mai mult activităţii de profesor decît celei de regizor, pentru că încă nu ştiţi exact ce e teatrul. Aţi aflat între timp? 

Sînt la fel de importante ambele activităţi. În perioada asta a vieţii mele, pedagogia îmi ia mai mult timp decît montarea spectacolelor. E foarte bine pentru că asta îmi dă posibilitatea să mă detaşez puţin. Să zicem aşa: ies din fabrică, văd ce fum iese din coş şi mă întreb pentru ce funcţionează fabrica asta. Dacă eşti tot timpul înăuntru, uiţi să te întrebi asta, de ce e nevoie de teatru, de ce faci teatru. Pentru că ai un contract, pentru că îţi trebuie bani sau ai promis cuiva... Sînt multe cauze, dar nici una nu este importantă. Sincer, nu pot să zic că ştiu de ce fac teatru. Am zile cînd ştiu şi zile cînd nu ştiu de ce fac eu teatru şi cine are nevoie de teatru în lumea asta. Şi din cauza asta mi-e tot mai greu să regizez. De fiecare dată, trebuie să-mi răspund la întrebarea de ce trebuie să montez piesa asta, şi nu alta. De asta mă feresc de mecanismul standard în care faci un spectacol, şi încă unul, ai o premieră, şi încă una. Se fac spectacole pe bandă rulantă, chiar cu cele mai bune intenţii. Livada de vişini e o piesă strălucită, dar nu o voi monta acum. De ce să fac asta? Poate altcineva ştie de ce ar monta-o, eu nu ştiu. La Îngropaţi-mă pe după plintă, ştiam de ce am montat-o. 

De ce? 

(Rîde) Dacă stau să povestesc... Şi pe Konwicki ştiu de ce l-am ales. Dacă nu ştii de ce faci un anume text, nu ai nici energia de a merge pînă la capăt. Şi, deşi ştiu de ce montez un text, deseori nu pot exprima asta în cuvinte. Mai degrabă textul ţi se impune, e o necesitate, fizic te simţi foarte rău dacă nu îl faci. E o expresie – că eşti o jertfă, nu un creator. Cînd ai senzaţia asta, că ştii ce e şi de ce faci teatru, lucrezi altfel. Faptul că predau la Universitate îmi dă posibilitatea să nu fac teatru pentru că vrea cineva să fac asta sau pentru că toţi fac aşa. Sau pentru că am eu idei geniale şi nimeni pînă la mine nu a mai montat Romeo şi Julieta aşa. Nu cred că ideile geniale sînt motive ca să montezi Romeo şi Julieta. Trebuie să fie mai mult decît atît. 

Au trecut zece ani de cînd aţi plecat în SUA. V-aţi găsit locul? 

Deocamdată, da. Niciodată însă nu ştii ce va fi peste un an, doi. Dar acum mi-e bine. 

Aţi avut vreodată, în cei zece ani, sentimentul dezrădăcinării? 

Au fost cîteva momente în primii ani cînd m-am simţit înfiorător din cauză că am pierdut contactul cu ţara mea, cultura mea, şcoala mea, cu anumite valori. Să pleci în altă ţară nu e un pas simplu. Ieşi din contextul tău şi trebuie să înţelegi un alt context, străin. Asta e greu, înseamnă muncă, să asculţi de gîndurile tale, dar şi de ideile altora. La un moment dat, realizezi că ai o plăcere imensă să cunoşti altceva şi nu ai posibilitatea să faci asta dacă toată viaţa stai doar în lumea ta. Iar cînd pleci, apar alte gînduri, altă experienţă. Fără doar şi poate pierzi ceva, dar şi găseşti ceva.

a consemnat Oana STOICA

Mai multe