„Spune-mi ce mănînci, ca să-ţi spun cine eşti“ – interviu cu Elena VLĂDĂREANU şi Robert BĂLAN

Regizorul Robert Bălan și scriitoarea Elena Vlădăreanu au creat recent spectacolul de teatru independent Identic natural, dedicat unei teme de eternă actualitate: hrana. 

Identic natural este un spectacol plin de umor despre cum şi ce mîncăm, despre cum ne raportăm la hrană, despre „spune-mi ce mănînci ca să-ţi spun cine eşti“, despre conceptele moderne de hrană sănătoasă. Scenele de dialog sînt întretăiate de ştiri sau articole despre mîncare. Cum v-aţi documentat?

Elena Vlădăreanu: Deși am avut o perioadă în care am făcut doar asta, adică sortat știri, citit, selectat, vizionat, discutat, chiar consumat, impresia mea este că mă documentez pentru textul ăsta de mulți ani, de tot atîția de cînd sînt în București. Întotdeauna mi-am dorit să scriu ceva despre mîncare și încă nu am terminat. Dar cea mai intensă perioadă de documentare este cea „văzută“ și „făcută“, zi de zi, de cel puțin șase ani, în bucătărie.

Robert Bălan: Să nu uităm că am făcut zeci de interviuri. Și profi, și neoficiale. Și pe e-mail, și față în față, și pe Facebook. Am încercat să găsim oameni din zone sociale cît mai diverse. Multe dintre păreri se regăsesc ca atare în spectacol sau sînt topite într-o scenă de ficțiune. Dar totul are o bază documentară. De pildă, e cineva care povestește de un pom care dă trei tipuri de mere. Asta chiar ne a povestit-o cineva foarte încîntat că mănîncă mere „bio“ de la el din curte. De la un copac care face două soiuri diferite de mere în același timp. Nici n-am verificat dacă există așa ceva.

Ce potenţial dramatic are o asemenea temă – hrana?

E.V.: Oho! Are un potențial uriaș. Noi aveam niște ambiții mult prea mari, pînă la urmă ne-am decis să păstrăm ce a rămas în spectacol, am renunțat, de exemplu, la hrană și sărăcie, care e o temă atît de mare și de intensă încît merită un spectacol aparte.

R.B.: Am renunțat la multe. La un moment dat, în timpul documentării, ne-am întrebat prietenii de pe Facebook ce temă n-ar trebui să lipsească dintr-un spectacol despre mîncare. M-am cam luat cu mîinile de cap cînd mi-am dat seama că n-o să putem lua în seamă nici zece la sută din ideile lor. Acum, aproape după fiecare reprezentație a fost cineva care ne-a zis că trebuia să vorbim și despre cutare…

Dialogurile sînt foarte realiste, cred că mulţi dintre spectatori s-au regăsit nu doar în situaţiile din spectacol, dar chiar şi în limbajul folosit. Amintesc scena cu mama care a gătit pui de casă pentru fiul vegetarian venit în vizită sau scena în care doi soţi discută la telefon despre muştarul pe care el trebuie să-l cumpere de la supermarket. Totuşi, ce aţi decupat din „realitate“ pentru a pune pe scenă?

E.V.: Eu am ținut foarte mult să avem partea de mărturie, de poveste. Pentru că acea parte ține de un ritual, acela al transmiterii poveștilor de familie de la bunici, părinți la copii. Nu sînt convinsă că bunicii de azi le mai povestesc nepoților cum ni se povestea nouă. Toată istoria unei familii așa o aflai, de mic, din gura bunicii sau a mamei. La șase ani, cît are fata noastră cea mare acum, eu știam deja de foamete, de războaie, de greutăți, de cum să cureți cartoful ca să tai coaja cît mai subțire. Mîncarea era o chestie de moștenire. Ciorba o făceai așa cum o făcea mama sau bunica, plăcinta la fel. Acum deschizi Google, tastezi acolo ce vrei să faci sau deschizi o aplicație și enumeri resturile de prin frigider și îți vine rețeta. Sîntem toți masterchef-i sau doar chef-i, dar fără madlenă. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, e foarte trist. M-am bucurat să aflu că un grup de adolescenți care au văzut spectacolul au discutat mai ales despre partea asta confesivă, exact pentru ei am vrut să fie acolo.

Cît timp aţi lucrat la acest spectacol şi aţi citit mult despre ce e bine şi ce nu e bine să mănînci, s-a schimbat ceva în felul cum vă raportaţi voi la mîncare?

E.V.: Preocupați cu adevărat de mîncare am devenit de cînd am început diversificarea cu fata cea mare. Dar mai ales odată cu socializarea (adică mers la grădiniță, la petreceri, în parc), cînd te lovești de tot felul de chestii, de la bunicile care aleargă după copii cu bucata de măr înfiptă în scobitoare pînă la războiul pufuleților. Redat în acest univers mărunt, al parcului, în relațiile copii-părinți-bunici, totul este exagerat și înspăimîntător. Am văzut bunici care își îndoapă copiii cu totul felul de junk food, dar am văzut și mame smulgînd din mîna copilului pufuletele oferit de un alt copil, urlînd și ținînd lecții de nutriție. Și ce este și mai înspăimîntător e că această preocupare exagerată este a noastră, a celor care avem și care deseori uităm că mult mai mulți oameni nici nu au după ce bea apă. Știi cum ni se spunea nouă cînd eram mici? „Hai, mîncați, că în Africa copiii…“ Cred că ar fi bine să ne mai spună cineva și acum chestia asta.

R.B.: Nu prea cred că am schimbat ceva la mine. Dar am auzit de oameni care au început să citească etichetele datorită acestui spectacol. Unii nu mai mănîncă ton la conservă…

Decorul e minimalist – cîteva scaune, veioze, cîteva ambalaje de produse alimentare. E o chestiune de estetică sau bugetul proiectului v-a obligat la cheltuieli cît mai puţine?

R.B.: Și, și. Bugetul nu a avut nici o secțiune dedicată producției. Pe de altă parte, și în alte cazuri cînd am avut bani, am creat decoruri minimale. Pentru că decorurile de lemn, pînză etc. mi se par din alt secol. Plus că pe mine personal chestia asta cu „iluzia teatrală“, recrearea de atmosferă, de spații, nu prea mă mai convinge. Eu aproape întotdeauna am mers pe convenția „aici și acum“, adică: „Eu sînt actor și joc într-un un spectacol, azi, în sala asta“. Convenția clasică mi se pare că mai merge doar în teatrul pentru copii. În cazul de față, locul și dotările lui ne-au obligat, pe mine și pe scenografa Nona Șerbănescu, să fim creativi, să luăm anumite decizii legate de estetică. Așa am ajuns la formula cu veiozele, nu doar ca decor, ci ca obiecte funcționale.

Aţi abordat în ultima vreme genul de subiecte la care se pricepe toată lumea – cum să creşti un copil sau cum să mănînci. Cum scoţi o asemenea temă din banalitatea conversaţiilor cotidiene, folosindu-te de fapt chiar de aceste discuţii în scenariu?

R.B.: Pot să îți zic că la spectacolul ăsta au fost mulți oameni care nu merg de obicei la teatru. Că i-a interesat tema. La Habemus bebe au fost mulți părinți și unii care au plecat supărați. Noi n-am ales niciodată teme pentru că sînt la modă, ba chiar invers, am fost printre primii care au vorbit despre anumite lucruri. Ce ne-a interesat întotdeauna a fost să mergem dincolo de locurile comune. Și de obicei i-am deranjat pe cei care știu sigur cum e bine pentru ceilalți. Da, sînt conversații pe subiecte banale. Dar conversațiile despre subiectele astea două (copiii și mîncarea) consumă cam jumătate din timpul de discuții dintr-o întreagă viață. Acum aș face o chestie despre nebunia „eco“.

Ce şanse are un spectacol independent să fie selectat în festivaluri?

R.B.: Sînt multe festivaluri. Prea multe. Sînt și festivaluri dedicate strict independenților. Dacă cumva iei FNT ca etalon de calitate, păi, au fost multe independente anul ăsta. A devenit „cool“ să fii „independent“. Se poate spune că independent e noul mainstream. Uneori, singura șansă de supraviețuire a unor spectacole „independente“ este să fie selectate în festivaluri. Că altfel, fără un loc al lor unde să se joace, fără ca echipa să fie plătită, spectacolele astea se bazează doar pe forța creatorilor de a scoate bani de undeva și pe forța lor de autopromovare.

Dar aici e o discuție mai lungă despre ce însemnă, de fapt, „independent“. Și mai toată lumea care activează în branșa asta are propria definiție. Eu, de pildă, cred că „independența“ ține și de estetică, nu numai de modalitatea de producție. Nu văd nici un motiv pentru care să faci în „independent“ același tip de producții care se produc în teatrele instituționalizate. Am citit că există acum o asociație a independenților. Vor să facă și o lege, parcă. Problema e că din jocul ăla lipsesc majoritatea Independenților (cu literă mare). Ăia care au schimbat teatrul românesc în ultimii zece ani. 

a consemnat Adela GRECEANU

Foto: Ana Catrina