Singurătăţile unei femei

1 octombrie 2014   ARTE PERFORMATIVE

• Cinci ore cu Mario, după Miguel Delibes, regia: Mariana Cămărăşan, cu: Florina Gleznea. Teatrul Unteatru 

Principala problemă cu care se confruntă o actriţă care vrea să facă o monodramă este textul. Nu că nu s-ar găsi texte interesante, ofertante pentru scenă, dar sînt puţine şi nu tocmai la îndemînă, iar pînă la rezultatul final poate fi drum lung, căci, de multe ori, sursa originală trebuie prelucrată. Exact asta au făcut regizoarea Mariana Cămărăşan şi actriţa Florina Gleznea cu romanul lui Miguel Delibes, Cinci ore cu Mario, lunga confesiune a unei femei încă tinere, care îşi rememorează viaţa în timpul priveghiului la căpătîiul soţului. Textul funcţionează pe un tipar literar de succes: un eveniment important (nuntă, înmormîntare, sărbătoare – Crăciun, Paşti, Ziua Recunoştinţei) prilejuieşte scormonirea în trecutul generator de drame familiale şi schimbarea, de regulă, a perspectivei asupra prezentului. Folosită des în teatru şi film, formula a avut rezultate excelente (un exemplu relativ recent este filmul August. Osage County, cu Meryl Streep şi Julia Roberts). Prin urmare, acest spectacol a pornit de la o premisă pozitivă, pe care cele două artiste au reuşit să o valorifice. 

Dramatizarea unui roman nu este un lucru simplu, nici chiar dacă se doreşte o monodramă, fără complicarea scenariului cu multiple personaje. Construcţia dramaturgică pe care regizoarea şi actriţa au încercat-o în spectacol mizează nu numai pe o narativitate inteligibilă, ci şi pe un portret al feminităţii, extras din derularea simbiotică a istoriei generale şi a uneia personale, prima potenţînd-o, ba chiar influenţînd-o decisiv pe a doua. Concret, pe fundalul perioadei tumultuoase care a cuprins războiul civil spaniol, al Doilea Război Mondial şi epoca franchistă, viaţa lui Carmen urmează cursul sinuos al istoriei. A fost o vreme a convulsiilor politice în Spania, în care afilierea la o doctrină politică sau alta putea fi fatală. A fost un timp al crimelor fără justificare, al terorii şi al arbitrariului, al sărăciei şi al lipsei de speranţă. În acest context în care destinul individual este subordonat celui general, preţul umanului devine derizoriu. Carmen avea de înfruntat şi condiţia sa de femeie, considerată a priori dependentă de un bărbat. Traseul său existenţial este astfel pecetluit în aceşti ani, amprenta lor asupra copilei şi apoi a tinerei femei este definitorie pentru că vremurile o golesc de bucurie şi speranţă. Carmen rămîne doar o carcasă pentru habotnicie şi frustrări, arme cu care va otrăvi, la rîndul său, universul conjugal.

Spectacolul surprinde cinci momente distincte în care se parcurge această rememorare identitară într-o gradaţie descendentă. Eroina pleacă din punctul terminus, un prezent nefericit care nu îi oferă prea multe opţiuni şi ajunge la primul impuls, cînd era copil şi viaţa era un şir de posibilităţi. Ce se întîmplă între aceste două momente este o arhivă ficţională personală, care concentrează şi istoria reală. Carmen din prezent este o femeie rigidă, cu vederi înguste, dominată de o religiozitate mărginită, măcinată de nemulţumiri pentru care îi consideră vinovaţi pe cei din jur, mai ales pe soţul decedat, una dintre figurile absente, un intelectual de stînga care a încercat să-şi păstreze demnitatea şi să-şi apere ideile în vremuri tulburi, în care nici libertatea de opinie, nici verticalitatea morală nu erau apreciate. Există un soi de scrobeală a gîndurilor, resimţibilă în corpul ei ţeapăn, drapat în dantele îndoliate, care face din această femeie, încă tînără şi dezirabilă, un monstru al convenţialismului, o Bernarda Alba fără nici o urmă de farmec. Dar pe măsură ce memoria scoate la iveală amintiri, structura mizantropă a lui Carmen se prăbuşeşte şi descoperă o tînără caldă, senină, o femeie pe care viaţa a îngropat-o de vie. Căci această Carmen exuberantă „a murit“ cu mult timp înaintea soţului, iar cea de la priveghi pare a fi doar un reziduu al ei. 

Miguel Delibes, pe de-o parte, şi Mariana Cămărăşan împreună cu Florina Gleznea, pe de altă parte, fac un portret complex al feminităţii, al devenirii unei femei într-un timp istoric tensionat, cu observaţii fine asupra prejudecăţilor sociale care amprentează destinul. De altfel, Mariana Cămărăşan este o regizoare preocupată de universul feminin şi, mai precis, de deraierile feminităţii. În mai toate spectacolele sale, figurile centrale sînt feminine (Iadul este amintirea, Cui i-e frică de Virginia Woolf sau o altă monodramă – Amalia respiră adînc, pentru care actriţa Cristina Casian a primit Premiul Uniter pentru debut). Actriţă cu o figură fermă, expresivă, puternică şi stăpînă pe sine, Florina Gleznea creează un personaj care se pietrifică, îşi pierde seninătatea odată cu speranţele, devine dintr-o fiinţă liberă – una încorsetată de convenţii sociale, dominată de un catolicism rigid şi plină de frustrări care o aspresc, nesigură pe senzualitatea şi sentimentele ei (tentaţia adulterului este în contrapunct cu obsesia pentru imaginara relaţie extraconjugală a soţului, „motivată“ religios). Carmen este o fiinţă furioasă într-o lume în care soarta i-a fost decisă de alţii, o femeie împovărată de responsabilităţi, incapabilă de bucurie, lipsită de satisfacţii, cu o limbă ascuţită şi un simţ critic superdezvoltat, o femeie prizonieră în propria ei gîndire. Este un portret dur, cinic în onestitatea lui, valabil astăzi, căci influenţa unui social accidentat, dominat de precaritate şi nesiguranţă, asupra psihicului uman (poate mai mult asupra celui feminin, mai ales într-o societate conservatoare cum este cea românească, în care femeia este cea care are principalele responsabilităţi casnice şi parentale) este vizibilă în prezentul cotidian. Aş fi tentată să spun că acest portret conţine clişee, dacă realitatea nu m-ar contrazice. 

Florina Gleznea desenează inteligent diferitele Carmen care populează trecutul şi prezentul personajului. O mamă îngrijorată pentru copiii ei, cinci absenţe imaginate prin pantofi de diferite mărimi, pe care îi vopseşte în negru, impunîndu-le doliul, nu atît ca durere, ci ca o convenţie socială absolută. O soţie cicălitoare, cu vederi stricte, şi incultă, incapabilă să înţeleagă dramele soţului, scriitor şi profesor, ceea ce generează acel tip de mariaj chinuitor, erodat de tortura reciprocă a partenerilor (o formă răspîndită de căsnicie în societatea românească). O femeie măritată, tentată de o aventură, atrasă mai mult de ideea că cineva o place decît de acel cineva. O tînără doritoare de iubiri exuberante (şi aici se arată cinismul memoriei, bărbaţii doriţi, acei italieni cuceritori, sînt militarii trimişii de Mussolini în ajutorul lui Franco). O fetiţă fericită. 

Cu o precizie farmaceutică, Florina Gleznea îi oferă acestui personaj ceea ce i-a lipsit o viaţă întreagă: compasiune. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Unteatru

Mai multe