Singurătăţi

pentru Marcel Iureş 

Un „act“ existenţial marchează un destin, căci „sîntem ce facem“, afirma un vechi adagiu sartrian, în ultimii ani serios revizuit. Şi totuşi, la aniversarea a două decenii ai Teatrului Act trebuie să-i recunoaştem pertinenţa: Marcel Iureş e la originea acestui „act“. Un „actor“ a decis să facă un „act“, personal şi deliberat, concret, durabil. El îşi confirmă azi longevitatea şi, douăzeci de ani mai tîrziu, trebuie să-i amintim originalitatea, căci acest teatru a inspirat iniţiativele ulterioare, autonome şi independente, care au modificat cartografia scenelor bucureştene. Teatrul Act are meritul începuturilor.

O antinomie defineşte identitatea acestui teatru. Teatru ascuns, teatru subteran, teatru miniatural, pe de o parte, iar pe de alta, teatru plasat în inima oraşului, pe Calea Victoriei, cu acces facil, teatru deplin central. El evocă pe acei artişti solitari ca Proust sau Cioran, ce nu s-au refugiat în ermitaje inaccesibile, ci şi-au avut domiciliul pe alei intens frecventate sau străzi cu circulaţie densă. Asemeni lor, Teatrul Act îşi manifestă prezenţa subversivă în chiar nucleul oraşului. Pentru a te detaşa de mondenitate nu e nevoie să te izolezi în deşert sau să te ascunzi în labirintul marginilor urbane. Ceea ce e indispensabil e intransigenţa relaţiei cu lumea, răspunderea faţă de arta exercitată. Aceasta-i lecţia implicită pe care o dă Teatrul Act pe Calea Victoriei 126.

Acest teatru poartă amprenta unei identităţi de actor, pecete subtilă, dar reală. Pecetea lui Marcel Iureş, expert în singurătate. În celebrul Caligula, pus în scenă de Mihai Măniuţiu, el a jucat ca nimeni altul melancolia împăratului însingurat, căci spoliat de iubirea surorii, rătăcit pe scena lumii lipsită de steaua polară a inimii. Niciunde Marcel Iureş nu se afirmă artistic mai plenar decît în ansambluri mici – Moromeții, de exemplu – sau în monologuri, căci singurătatea îi permite să-şi reveleze propria profunzime, personală, asociată celei a cuvintelor scenic adoptate. Singurătatea beckettiană sau cea a Făcătorului de teatru, piesa lui Thomas Bernhardt, singurătate a naufragiului care, la el, nu suscită nicicînd expresii retorice: pudoarea suferinţei e constant respectată. Dar Marcel Iureş a procedat şi la o neprevăzută schimbare de registru, reunind de astă dată comicul şi scepticismul în admirabila serie inspirată de poveştile lui Ion Creangă şi lucrată în complicitate cu Alexandru Dabija. Singurătatea îi e propice. Şi regret că încă nu l-am văzut în magicianul Prospero, maestru al viselor, animator de marionete. Aştept!

Actorii de revistă sînt singuri fără a produce însă sentimentul de singurătate. La ei totul vizează angajarea unui dialog direct şi colectiv cu sala. Frontierele sînt abandonate şi rîsul îi reuneşte pe animatori şi pe spectatori, excluzînd astfel orice formă de izolare. Aici efectul comunitar e prioritar căutat şi, în caz de succes, obţinut. Există însă alte singurătăţi, singurătăţi ale personajelor care se expun sub formă monologală, ca acelea din Cîntecul lebedei a lui Cehov, Omul cu floarea a lui Pirandello sau Vocea umană a lui Cocteau, care i-a permis Oanei Pellea, în regia Sandei Manu, o performanţă, se pare, excepţională. Dar mai ales Beckett a impus singurătatea personajelor în două capodopere, Oh! les beaux -jours şi Ultima bandă. Cît îi iubim pe Winnie şi Krapp, care se consacră unei călătorii autobiografice retrospective la adăpost de orice apel spre sală şi spectator! Singur, dar în apropierea lor căci orice formă de singurătate pe scenă reclamă proximitatea interpreţilor, îi ascult şi mă simt reconfortat.

Marcel Iureş nu cultivă exerciţiul particular al recitalurilor, al plăcerii versurilor spuse cu libertatea unui Ion Caramitru, expert în jocul de ritmuri şi în deruta de sintaxe. Recitalul implică o manifestare performativă, o expunere a ecoului produs de cuvinte în recitant şi, implicit, în spectator. Singurătate atenuată de iubire. Singurătate fără dramă, dar singurătate salvată prin emoţie, mistică sau profană. Ca în recitalurile lui Constantin Chiriac. Ne parvine astfel, ca într-un ecou, vocea poetului. El ne e aproape. Şi astfel ne împărtăşim singurătăţile. Ca în acel monolog excepţional, Lecture on Nothing de John Cage, restituit de Robert Wilson în teribila lui izolare haotică şi salvatoare.

La Festivalul de la Sibiu 2018, o singurătate particulară a sedus. Aceea a lui Isabelle Huppert, care prezenta celebrul roman al lui Marguerite Duras, Amantul, alternînd lectura şi recitarea textului depus pe un pupitru ca o partitură muzicală. Cînd cititoare episodică și cînd interpretă lirică, Isabelle Huppert exercita o tranziţie constantă, refractară la imobilitate, expresie însăşi a unui entre-deux indecis, unde fiecare termen se vedea fără încetare convertit în dublul său reciproc. Lectura devine astfel o expresie poetică unde se alternează plăcerea descifrării obiective a cuvintelor şi aceea a rememorării frazelor depuse în sine. O singurătate de actor ce-şi mărturiseşte în public iubirea pentru un text.

În ultimii ani s-a impus exerciţiul solitar, uneori spectaculos, al reprezentării îndeosebi a unui roman, ca de exemplu Orlando de Virginia Woolf, jucat de Jutta Lampe şi apoi de Isabelle Huppert. Se pot cita şi neuitatele Însemnări ale unui nebun de Dostoievski, pus în scenă de Felix Alexa, cu Marius Manole şi Alexandru Bălănescu. Dar, recent, tot la Sibiu în 2018, Denis O’Hare a povestit singur Iliada, regăsind virtuţile arhaice ale unui bard care, asemeni lui Homer, restituie fapte istorice şi destine umane trecînd de la trecutul îndepărtat la prezentul imediat. Resimţeam aici impactul formelor prime restituite fără urmă de postură arheologică, forme iniţiale reanimate de un actor singur. Unic şi singular.

Am citit de curînd nuvela lui Tabucchi intitulată Teatru. Acolo, un funcţionar portughez sosit într-un sat african primeşte o invitaţie pentru a se prezenta la o cină în ţinută de seară. La sfîrşitul ceremoniei i se propune să pătrundă într-un loc improvizat cu o scenă pe care e aşezat doar un scaun şi o sală în care, ca într-o oglindă, se află tot numai un scaun. Şi atunci, gazda, care e un aristocrat englez retras în acele ţinuturi inaccesibile, începe să recite Lear, iar apoi, ceremonialul odată instalat, Romeo şi Julieta, Othello… Ca în seara în care, demult, la Teatrul Act, Marcel Iureş a reluat, pentru spectatorul singur care eram, Ultima bandă. Singurătăţi împărtăşite. La teatru, plăcere rară, de nepreţuit. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Scena lumii, anii Dilemei (Editura Polirom, 2017) și Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira, 2017).