Singurătatea victimei de cursă lungă

● Fuck Nikon de Gabriel Pintilei. Cu: Iulia Verdeș; regie: Adela Bițică; scenografie: Alexandra Constantin; video: Dragoș Vasiloaia; light design: Mihai Escu; grafică: Alex Purcărea. O producție POINT.

Violența domestică și abuzul au o incidență foarte mare în România, cazurile grave, care ajung în presă, devenind aproape cotidiene. O statistică a Inspectoratului General al Poliției pentru 2018 arată că există 100 de cazuri reclamate pe zi, dar, de asemenea, sînt multe situații nereclamate (prin urmare necuantificabile), motivate de lipsa de informație, dependența emoțională și materială de agresor, cultura internalizării abuzului, teama de izolare și hărțuire, de către familie și prieteni, a victimelor care vorbesc despre abuz, atitudinea negativă față de victime a polițiștilor și a judecătorilor (amintesc doar de multiplele cazuri de viol asupra minorilor, copii de 10-12 ani, în care judecătorii au considerat că a fost vina victimelor) etc. În România, violența domestică face parte din cotidian și este conservată prin lipsa de educație a societății. Nu doar agresorii sînt responsabili pentru abuz și victimele pentru tăcere, ci întreaga societate este complice la violență prin cultivarea rușinii („Nu spune, că te faci de rîs“) și a patriarhatului (rolul exclusiv domestic al femeii include și corecția fizică). Iar sărăcia este un factor favorizant, nu și obligatoriu, pentru violența domestică.

Gabriel Pintilei, actor și dramaturg, a scris un text despre abuz, dar a plasat povestea în Statele Unite. Poate că distanța oferă o perspectivă mai clară și astfel se vede mai bine conexiunea dintre mediu, cultură și abuz. Fuck Nikon vorbește despre complicitatea tăcerii în jurul unui viol din patru perspective, toate feminine: victima adolescentă, mama ei, sora ei și o copilă, martoră a agresiunii. Vîrstele personajelor sînt diferite, de la fetița vecinilor, preșcolară, la maturitatea adultului (mama). Percepția lor asupra evenimentelor este influențată de capacitatea de înțelegere specifică vîrstei, dar mai ales de educația primită și de regulile sociale care le-au fost impuse prin cultură.

Victima caută instinctiv o modalitate de evadare din realitatea coșmarescă și o găsește imaginîndu-se într-o lume paralelă, trăind pe altă planetă, ca un extraterestru rătăcit accidental pe Pămînt. Perspectiva unei întoarceri într-un univers paradiziac, fie el și complet imaginar, îi permite să ignore trauma căreia nu îi poate face față direct. Victima se pierde pe sine sau, în accepțiunea celorlalți, își pierde mințile. Mama este probabil cel mai puternic personaj (și cu cel mai mare impact performativ pentru că este un amestec reușit de comic și dezgust). Extrem de vocală și de doritoare de atenție, cu o cultură limitată, educată în spiritul familiei și al păstrării aparențelor, ea devine o victimă și o agresoare în același timp. Mama este o femeie bătută de soț care devine violentă față de copil și, pentru a face față abuzului, evadează din această realitate, dar într-un mod diferit de fiica sa. Mama cosmetizează realitatea. Discursul ei public eroizează familia fericită, ignorînd voluntar adevărul. Este modul ei instinctual de a rezista într-o căsnicie abuzivă. Așa că mama devine o platformă de lansat teorii ale conspirației, o retorică patriarhală, antifeministă, religioasă și naționalistă, este profund ignorantă și inflexibilă, preferînd să-și sacrifice copilul decît să recunoască adevărul. Sora victimei este o adolescentă de 14 ani, realistă, lucidă, curajoasă în a-și spune sieși adevărul, dar, în esență, un copil traumatizat, îngrozit de familia sa, de adulți și de propriul viitor, nepuntincios în a-și apăra frații. Fetița vecinilor, deși are doar cîțiva ani, a învățat deja că trebuie să ascundă unele lucruri. Înțelege agresiunea pe care a văzut-o, dar știe că nu poate vorbi despre ea. Cultura în care crește o pregătește să devină, la rîndul ei, o victimă. Este aici un întreg traseu al feminității reprimate, abuzate, înfricoșate, al rușinii perpetuate generațional, al păcatului original pentru care responsabilitatea este exclusiv feminină, reproșat pînă cînd se imprimă în ADN. O vină apriorică. O cultură a valorilor conservatoare idealizate, care ascunde o mizerie imensă. Un cult al tăcerii. Învinovățirea victimelor. Tipare comportamentale toxice.

Scenografia spectacolului se rezumă la o cutie cît o cabină telefonică, modulată astfel încît acoperă succesiv părți din trupul actriței. Iulia Verdeș joacă toate personajele și le creează din fragmente de corp, fiecare dintre ele vizibil dintr-un singur unghi: capul, spatele, bazinul, gambele. Mama este singura care privește din față și care, aparent, nu se ascunde, doar că ceea ce arată ea este o mască socială. Modul în care își creează propria poveste, departe de realitate, sugerează că se minte și pe sine, nu doar pe ceilalți. Celelalte personaje se ascund, refuză contactul vizual cu lumea. Toate sînt încarcerate în această cutie, adică în propria lor mentalitate, în regulile sociale, în frică, rușine și tăcere. Internalizarea violenței și abuzului face parte din cultura conservatoare și produce victime în serie. Este dificil să susții un spectacol singur, mai ales unul cu subiect delicat, inconfortabil pentru public, dar, cumva, actrița Iulia Verdeș reușește să țină spectacolul, mizînd pe crearea unor personaje variate și valide, integrate într-o structură spectaculară pe care regizoarea Adela Bițică a apropiat-o mai degrabă de performance decît de teatru.

Ar părea că titlul spectacolului este bizar în raport cu tema, dar, de fapt, este vorba despre o fotografie realizată accidental, cu un aparat Nikon, de către un turist imediat după agresiune. Este singurul indiciu care ar putea revela adevărul, dar toate femeile implicate îl urăsc pentru că le-ar putea elibera din captivitatea minciunii. Libertatea minții nu se obține ușor, frica de necunoscut e mare, iar înfruntarea adevărului cere curaj. Și, deocamdată, aceste femei rămîn prizoniere ale unei lumi care le vrea tăcute și supuse.

Reprezentația din ianuarie la care am fost prezentă a avut o patină emoțională specială pentru că s-a desfășurat la doar o săptămînă de la dispariția prematură a scenografei spectacolului, Alexandra Constantin. Talentata artistă, care a lucrat pe scene independente și de stat, s‑a bucurat, datorită creativității și spiritului ei luminos, de admirația și prietenia multor colegi de breaslă. Să-i fie drumul lin!

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Gicu Boboc