Simbolurile vrajbei noastre

16 octombrie 2018   ARTE PERFORMATIVE

● Self Portrait Camouflage, concept și performance: Latifa Laâbissi; scenografie: Nadia Lauro; dramaturgie: Christophe Wavelet; creație sonoră: Olivier Renouf; light design: Yannick Fouassier; figuri: Latifa Laâbissi & Nadia Lauro. Spectacol prezentat de Institutul Francez din București în parteneriat cu TNB și 4Culture cu sprijinul TEATROSKOP, un program inițiat de Ministerul Europei și al Afacerilor Externe Franța. eXplore Festival #13. 

Unul dintre spectacolele prezentate anul acesta în eXplore Festival – Bucharest International Contemporary Dance and Performance Festival (6-20 octombrie), organizat de Andreea Căpitănescu, a fost Self Portrait Camouflage, un perfomance de Latifa Laâbissi, care a stîrnit o aprigă controversă în SUA. Latifa Laâbissi evoluează goală, „îmbrăcată“ doar cu o coroană de pene, specifică indienilor Sioux, şi cu un steag francez, de dimensiunile unei eşarfe. Performera ipostaziază diferite expresii stereotipe ale indigenilor americani (de exemplu, trasul cu arcul), inclusiv ale abuzurilor comise asupra lor. Un alt moment se petrece în întuneric, în timp ce artista vorbeşte în franceză cu accent arab (Latifa Laâbissi este de origine marocană). O altă secvenţă parodiază o oră de şcoală, în care profesoara admonestează „elevii“ care sînt politicieni francezi conservatori sau radicali de dreapta. Şi mai este un moment în care Latifa „înghite“ steagul Franţei, după ce a încercat, în diverse feluri, să „se acopere“ cu el (identitatea naţională care nu reuşeşte „să şteargă“ originea etnică). Performera investighează raportul dintre majoritatea dominantă şi comunităţile marginale (etnic), într-o Europă ce pare să se poziţioneze, din nou, ostil faţă de acestea. Am folosit „din nou“ pentru că Latifa aminteşte de caracterul exotic al „străinilor“, exploatat pînă în 1931 în aşa-zisele grădini zoologice umane, în care erau expuşi indigeni din diferite zone geografice (spaţiul de joc este delimitat de public ca un spaţiu de expoziţie dintr-un muzeu). Performance-ul discută predominanţa mentalităţii colonialiste şi refuzul acordării unui statut egal „celorlalţi“, indiferent cine sînt aceştia: imigranţi economici, refugiaţi, populaţia băştinaşă, cucerită şi deposedată de teritorii. Trupul gol al artistei, expus ostentativ (nuditatea este frontală şi deplină) asociază vulnerabilitatea marginalilor cu practicile de control şi supunere cărora aceştia le-au căzut victimă şi care se perpetuează astăzi, cînd valurile de refugiaţi au creat, la nivelul discursului şi al mentalului colectiv, un nou inamic public: „străinul“.

Pînă aici, performance-ul Latifei Laâbissi este cel puţin interesant, în mod sigur provocator şi aparent valid conceptual. Prezentarea lui la MoMA, New York, în ianuarie 2017 a creat însă un imens scandal şi a ridicat întrebări privind valabilitatea instrumentelor performative, dar şi modul în care un act artistic capătă alte conotaţii decît cele intenţionate atunci cînd este plasat într-un context diferit de cel pentru care a fost imaginat. Concret, folosirea coroanei de pene indiene a ultragiat comunitatea indigenă din SUA, care a reacţionat virulent prin vocea artistei Rosy Simas (indian Seneca) şi ulterior într-o serie de dezbateri şi scrisori deschise, care au culminat cu prezentarea scuzelor din partea curatorului american, Thomas Benjamin Snapp Pryor. Comunitatea indienilor nativi a acuzat că folosirea coroanei de pene s-a făcut fără cunoaşterea simbolisticii acesteia şi fără a i se acorda statutul de obiect sacru. De asemenea, a fost negat dreptul cuiva din afara comunităţii de a folosi/manevra simbolurile acesteia. În plus, asocierea coroanei cu un corp gol a fost considerată nefericită, comunitatea susţinînd că violenţele, inclusiv sexuale, asupra femeilor indiene au fost, fie şi involuntar, ridiculizate. Un compromis făcut de artistă, de a renunţa la coroană după cîteva minute de spectacol şi a o aşeza pe scenă, a amplificat disputa: în cutuma indiană, coroanele nu se pun niciodată pe jos (reprezintă un războinic rănit). Artista s-a apărat într-o scrisoare adresată lui Rosy Simas, precizînd că, în spectacolul său, „coroana este asociată altor simboluri care împreună demonstrează lupta minorităţilor. Alt simbol este propria mea nuditate – ca franţuzoaică de origine arabă, mă expun într-o stare de extremă şi fragilă vulnerabilitate pentru a arăta forţele inegale care se luptă unele cu altele. Un alt semn este steagul francez, folosit ca reprezentare simbolică a unei naţiuni, dar şi a trecutului unui imperiu colonial şi ca semn al unei istorii represive“.

Dezbaterea din jurul acestui performance aminteşte de cel al croatului Oliver Frljic, Violenţa noastră şi violenţa voastră, în care o actriţă nud scoate din vagin steagul ţării în care este reprezentat în acel moment spectacolul (la Cluj a fost steagul României). Reacţiile au fost violente, regizorul a fost agresat pe stradă, a fost refuzată reprezentarea spectacolului în unele locuri etc. Ambele spectacole discută negocierea cu simbolurile naţionale şi etnice, atît de pe poziţia dominatorului, cît şi a dominatului. Cum se pot folosi aceste simboluri într-un demers artistic astfel încît el să fie acceptabil? Cerinţa de a elimina un element jignitor într-o perspectivă poate fi privită ca cenzură din altă perspectivă?

Cu alt fel de simboluri (religioase), spectacolul lui Romeo Castellucci, Despre conceptul chipului, cu referire la Fiul lui Dumnezeu (2010), a generat reacţii ale Bisericii Catolice, proteste de stradă, violenţe în teatre şi cerinţa (acceptată) de a tăia o scenă pentru a putea fi reprezentat (Le Mans, Franţa, aprilie 2018). Asta deşi scena respectivă, care reimaginează dictonul „Cine e fără de păcat să arunce primul piatra“, nu pare a avea nimic blasfemiator. Aceste simboluri (religioase şi etnice/naţionale) şi folosirea lor performativă sînt comparabile? Simbolurile pot fi material pentru a chestiona artistic, în orice fel, diverse subiecte sau acest lucru este condiţionat atît de simbol în sine şi de modul de utilizare performativă, cît şi de contextul reprezentării şi de public? Dar actul terorist din 2015 asupra jurnaliştilor de la Charlie Hebdo, care au publicat o caricatură cu profetul Mahomed, poate fi justificat prin lezarea unui simbol religios?

Care sînt limitele în acest joc cu simbolurile de foc? Este o întrebare cu multe adîncimi, într-o lume în care se ucide în numele unor simboluri. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Nadia Lauro

Mai multe