Şi lumea noastră a luat foc

31 octombrie 2018   ARTE PERFORMATIVE

● Prima piesă a lui Cehov de Ben ­Kidd şi Bush Moukarzel. Regia: Ben Kidd, Bush Moukarzel. Cu: Liam Carney, Alexandra Conlon, Andrew Bennett, Tara Egan-Langley, Clara Simpson, Dylan Tighe. Decor: Andrew Clancy; efecte și design scenă: Grace O’Hara; costume: Saileóg O’Halloran; lumini: Stephen Dodd; sunet: Jimmy Eadie, Kevin Gleeson, coregrafie: Liv O’Donoghue. Dead Centre, Irlanda. Festivalul Naţional de Teatru, ediţia a 28-a, 19-28 octombrie. 

Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a surprins plăcut prin selecţia spectacolelor străine. Pare că s-a depășit perioada reconfirmării unor guru ai teatrului mondial şi că interesul se îndreaptă către creatorii inovatori actuali. Desigur, invitaţii străini din acest an sînt şi ei staruri şi e bine că e aşa pentru că, în afară de UNITER (organizatorul FNT), prea puţini operatori culturali din România şi-ar permite să invite artişti ale căror producţii presupun costuri mari şi standarde tehnice ridicate. Însă dincolo de aspectul material, spectacolele străine din festival au reprezentat producţii de vîrf ale unor creatori ce-şi asumă riscuri artistice şi se află în prim-planul înnoirii limbajelor şi formatelor performative care resetează relaţia artistului cu arta şi cu publicul deopotrivă, dar şi perspectiva spectatorului asupra unui produs cultural. În aceeaşi ordine de idei, în aceste producţii se recalibrează graniţele dintre artă şi viaţă, dintre diferite domenii (teatru şi cinema) şi instrumente (reprezentarea clasică şi cea intermediată prin noile media). În ce mod utilizarea tehnologiei actuale în teatru modifică esteticile şi modalităţile de receptare ale unui spectacol? În strînsă legătură cu această întrebare, producţiile străine prezentate – reprezentative, prin conţinut şi calitate, pentru schimbările din teatru, chiar dacă ele au fost create cu cîţiva ani în urmă – sînt deconstrucţii de text, spectacol, convenţii, tipare mentale şi artistice, care forţează ieşirea din comoditate, răstoarnă aşteptările şi ajustează grila de percepţie şi evaluare a spectatorului. Se schimbă perspectiva, instrumentele, esteticile, dar arta – şi odată cu ea, şi viaţa – rămîne, în esenţă, parafrazîndu-l pe Cehov, extraordinar de frumoasă.

Şi dacă tot am ajuns la Cehov, un spectacol care a aruncat, atît metaforic, cît şi la propriu, teatrul în aer a venit din Irlanda. Dead Centre este o companie independentă creată de regizorii Ben Kidd şi Bush Moukarzel, cunoscută deja – deşi a fost înfiinţată abia în 2012 – pentru perspective performative revigorante, care zgîlţîie anchiloza bătrînei arte a teatrului. La Bucureşti, Dead Center a venit cu spectacolul Prima piesă a lui Cehov, care porneşte de la textul cehovian cunoscut ca Piesa fără titlu sau Platonov, dezvoltat ulterior într-un scenariu autonom. Kidd şi Moukarzel construiesc o succesiune de deconstrucţii – zic „construiesc“ pentru că este vorba despre o arhitectură de premise care produc o concluzie – ce se transformă, în final, într-un rug pe care ard toate convenţiile. Tratarea şi receptarea unui text cehovian, funcţiile dramaturgiei şi modelele de scriitură, convenţiile de spectacol, limitele între artă şi viaţă, între spaţiul de joc şi scaunul de spectator, contextul şi recontextualizarea, toate sînt dinamitate şi reconfigurate, cu maximă seriozitate şi relaxare depotrivă.

Spectacolul începe cu regizorul Bush Moukarzel care „simte nevoia“ să-l explice pe Cehov în această piesă „de nemontat“, dar şi propria producţie, şi o face nu doar „înainte“ de spectacol (de fapt, acesta este primul act), printr-un discurs intenţionat stîngaci, ci şi în timpul spectacolului, prin intermediul căştilor pe care le poartă spectatorii. De aici încolo, lucrurile se prăbuşesc abrupt („piesa asta este o mizerie“, zice regizorul, aşa că face mizerie, la propriu şi la figurat): după ce este setată o mizanscenă clasică – faţada unei case, o masă lungă în grădină şi costume Belle Époque –, „deranjată“ de comentariile din ce în ce mai personale ale regizorului, textul şi spectacolul sînt distruse sau abandonate de-a dreptul (apar şi alte simboluri cehoviene precum un pescăruş împuşcat), personajele ies din costume şi rămîn în pielea proprie (devin nimeni şi oricine în acelaşi timp, căci „nu prea m-am simţit eu însumi“, zice regizorul, „de fapt, niciodată“). Iar Platonov, care trebuie să îşi facă apariţia la un moment dat, este ales din public, un spectator (nu contează sexul) care primeşte indicaţii prin căşti. În acelaşi timp, sunetul din căştile celorlalţi spectatori este cel pe care îl aude „Platonov“, dar fără indicaţii. Astfel, toţi devenim Platonov. Procedeul apărea şi la britanicii Gob Squad, despre al căror spectacol, Gob Squad’s Kitchen, scriam în primăvară şi în care toţi performerii erau înlocuiţi, pînă la finalul show-ului, de spectatori care performează în numele lor, ştergîndu-se astfel graniţele dintre artă şi viaţă. Şi aici, Platonov poate fi oricine, este reprezentativ pentru un „noi“ general şi se confruntă, în textul lui Cehov, în spectacolul celor de la Dead Centre şi în viaţa reală, cu aceleaşi probleme: dragoste, suferinţă, depsresie, moarte, „proprietate“ (ironica subliniere a regizorului Bush Moukarzel în comentarii) şi plictiseală. Căci Dead Centre nu dizolvă convenţiile, structurile şi perspectivele haotic şi de dragul de a epata, doar pentru a distruge construcţii valide (apropo, decorul este dărîmat, la propriu, de o bilă pentru demolări, ceea ce funcţionează ca un semnal pentru deus ex machina, adică apariţia spectatorului în rolul lui Platonov). Nu, totul este logic în acest spectacol, căci în monologul tot mai plîngăcios şi furios al regizorului, auzit în căşti, şi în dialogurile şi acţiunile tot mai personale ale actorilor, de la comandat mîncare chinezească la arătat cicatricea, reală sau nu, a unei operaţii de cancer la sîn, se regăsesc temele lui Cehov, enunţate mai sus: aceeaşi dragoste, suferinţă, depresie etc. Se produce, de fapt, validarea lui Cehov prin reînşurubarea textelor/temelor sale în teatrul contemporan şi în viaţa cotidiană. Sigur, la final, cel care se sinucide este regizorul (asta poate însemna multe, de la „moartea“ autorului în artă la opera care îşi consumă creatorul). Distrugerea este totală, iar singurul care supravieţuieşte este Platonov. Nimeni. Oricine. Spectatorul. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Mihaela Marin

Mai multe